Down on Earth

Omagiu adus trecutului

2012-01-25T16:50:00.002+02:00

„Ce gânduri urâte şi supărătoare se pot ridica la suprafaţă, dacă nu le înăbuşi.” Alice Munro

Cu fantomele trecutului meu m-am ținut de mână și m-am plimbat în cercuri sub un cer ce stă mereu să se scurgă peste mine, peste orașul în care eu mă simt ca un intrus. Am alergat după umbrele personalităților mele și nu am realizat nimic, mi-am agitat inima degeaba și apoi am pierdut-o. Am mințit lumea și m-am mințit pe mine însumi în timp ce, cu una dintre acele fețe, făceam dragoste cocoțată pe o movilă de rahat. Îmi aveam culcușul în brațele plapumei mele sub care am creat fantezii pe moment și urlam cât mă ținea gura, însă nimic pur nu ieșea la suprafață din mine după ce închideam ochii.

Gânduri neplăcute îmi ciupesc terminațiile. Durerea ce m-a pătruns și-a făcut datoria producând valuri bruște de schimbare, iar visele unui trecut altfel și-au redus intensitatea într-un final.

...Frigul îl iubesc, chiar și atunci când îl urăsc. Recunosc, voluntar mi-am lepădat în fața sa hainele. M-a prins un moment între degete și mi-a intrat sub piele, iar de atunci oasele încă îmi foșnesc în corp. Nu am înțeles de ce a curs sânge și cum de am reușit să pătez copilăria unui adult. Nu am înțeles de ce toate s-au schimbat după ce am tras prima linie albă. Nu am înțeles cum doar azi știu că nu am făcut nimic altceva în acest timp decât să-mi pierd vremea încercând să înțeleg ceva ce nu avea niciun sens.

Acesta e ultimul meu cântec închinat trecutului. Un ultim omagiu pentru cel ce și-a vârât coada în acest prezent când ar fi trebuit să treacă. Versurile albe și fumul de țigară, supt de pe hainele străinilor cu care mi-am șters buzele, mi se desprind în fâșii de pe creier.

Am ticsit fiecare notă lemnoasă de trecut, fiecare vers compus din cuvinte pe care doar anumite persoane reușesc cu adevărat să le înțeleagă,fiecare nuanță ce mi-a colorat liniile ridurilor acoperite cu un fard vechi, fiecare pauză a unei conștiințe ce nu mai există cu o oarecare urmă de regret...Toate se opresc aici.

Am decis să mă dau bucată cu bucată până când nu va mai rămâne nimic vechi în mine. Amintirile ce mi-au făcut obrazul să crape de rușine le voi împărtăși fără să mă gândesc de două ori. Trupul josnic, în care și-au băgat atâția colții, l-am curățat în jeturi de apă fierbinte și multă lumină, dar a rămas la fel de avariat în păcate încât mi s-a făcut greață să-l mai port. Duhnește a boală și regrete. Accept orice de la căldură la nebunie pură pentru a-l vindeca.

Mi-e silă să îmi mai plâng de milă.

Sunt aici... Alunec în prezent pe o inimă ce nu e de gheață.

Ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt

2012-01-12T01:01:00.004+02:00

Înloc să-mi amorțească gândurile, alcoolul, o singură bere nefiltrată, îmi chinuie mintea divizată și îmi scoate la suprafață natura contradictorie. Ştiu ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt. Ştiu că sunt deja beată... Sunt beată de fericire!

Mă uit înapoi şi parcă ceea ce a fost atunci, în vremea aceea de mult apusă, e ireal. Eu nu aş putea fi capabilă de asemenea lucruri. Şi mai ştiu că era să confund pentru o clipă fericirea cu iubirea din cauza unei beri. Doar de atâta am nevoie pentru a mă lăsa pradă sentimentelor. O bere sorbită strop cu strop s-a scurs în stomacul meu înfometat de câteva zile. Mi-a răvăşit mintea şi, dacă nu reuşeam să îmi opresc cumva gura, mărturiseam că iubesc...

Acum aş putea crede că iubesc repede, la fel de repede cum am topit acea halbă cu bere pusă între degetele mele de o chelneriţă subţirică, probabil blondă (am şi uitat), pe ai cărui şorţ scria „Ursus”. Aş putea crede că ascund multe în interiorul acesta negru şi că doar alcoolul mă poate da de gol...Aş putea crede că acum e momentul în care pot să-mi înşirui toate secretele. Ascultă-mă! De ce nu mă asculţi? Nu mai aud muzica, dar ştiu că e rock. Îţi tace gura, deşi îţi văd buzele alea mişcându-se pe ale mele. Ochii ţi-s închişi. Cine a spus că mă poţi săruta atât de bine?!

Nu mi s-a tăiat niciodată filmul. De aceea am mai cerut încă o bere. Mi-am fluturat mâna în aer până când mi-a luat-o în vizor chelneriţa. Am terminat comanda cu un rânjet seducător de nelalocul lui. Oare a observat când mi-au căzut ochii, doar pentru o secundă, pe decolteul ei? Eh...

Mi-am rotit capul către ceilalţi. Am continuat într-o dezordine de râsete, dezorientată pe alocuri când pierdeam firul evenimentelor petrecute undeva în trecutul târziu al unui prieten, dintre cei de la masă. Nu conta. Nu şi-a dat seama. Eu nu pot vorbi, nu încă. Gura mea a rămas sigilată de alte buze. Tăcerea mea ascundea gânduri, focuri de artificii în minte. Cu ochii ofiliţi am cedat săruturilor şi am aşteptat să consum din nou. Între o gură de bere şi o alta, am căzut meditativ pe faţa lui. I-am studiat ochii, sprâncenele, nasul, obrajii, gura, firicelele de sub de ea. Toate îmi par atât de cunoscute. Parcă le-am mai atins cândva... Sus, în timp ce stăteam îmbrăţişaţi într-un pat scăldat în întuneric. Şi încă le doresc.Aşa că mi-am întins mâinile şi i-am cuprins faţa. Ne-am împreunat privirile. Îmi place. Mi-ar plăcea să fug între două etaje continuu, neajutorată să adun mizeria de pe scări pe şlapii mei albi şi să risc.

- Încă un rând, te rog.

Rrrrrrrrupe tăcerea! Trebuie să opreşti cumva acest spectacol, altfel mă voi prăbuşi la pământ şi nu voi mai ştii de mine. Mă simt ciudat de bine aici, în preajma ta. Accelerează şi du-mă acasă cât mai repede! Aud muzica în mine urlând, fiori cu note cântate la o chitară... Dezbracă-mă! Mi-e cald (şi tu ştii că mie niciodată nu mi-e cald), circulă dorinţe în mine. Vino mai aproape. Am ceva să-ţi spun. Mai bine acum decât mai târziu, când mă voi îndrăgosti de tine... Te-am minţit. Sărută-mi lobul urechii, deşi nu pot să mă decid dacă îmi place sau nu, dar azi voi face ce îmi vei spune să fac. Azi sunt a ta. Apropie-ţi trupul cald, atinge-mă şi descoperă-mi gemetele pe care le ascund sub haine. Sunt acele gemete ce ar putea umple golul din mine sau măcar îl poate justifica. Desparte-mi braţele, picioarele şi aşează-ţi greutatea peste mine. Plimbă-ţi degetele aspre deasupra mea şi nu te opri când vei simţi că tresarrrrr... Îmi este dor să consum altceva decât o bere.

Dar știu cum trebuie să mă comport, ce am voie să fac şi să simt. Februarie...Vară. Riscul, fericirea, poate e undeva între cele două.

Cu o singură persoană în minte.

2012-01-08T22:39:00.008+02:00

„Viața e o serie de acțiuni generatoare de vise și regrete. Dacă e să cântărim rezultatele, devenim triști.”

Nu demult, era să-mi scape trecutul printre degete. O clipă de neatenție și era să cadă făcându-se una cu pământul. Nu știam că, dacă reușești să aduni atâtea speranțe pentru viitor, riști să se desprindă trecutul de pe tine. Nu am mai așteptat să îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a făcut inima să se revolte cu bătăi necontrolate. Când l-am prins, am simțit o dezordine în mine, de parcă ceea ce eram a stat să dispară. L-am sărutat ca un nebun când l-am zărit intact. L-am repus alături de sentimentele de ură pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângăciile mele.

Nu îmi imaginez cum ar fi viața mea fără a nu mă gândi înapoi. Îmi place să cred că nu regret nimic, deși găsesc atâtea lucruri pe care le-aș fi făcut altfel. Analizez încontinuu, mă remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc să înțeleg. Nu regret, doar mi-e teamă că mă va uita. Mi-e teamă că dorul ce se naște în mine nu e reciproc, el să fi uitat cine a fost lângă mine și ce am fost eu când eram împreună.

Derulez filme și mă ciupesc când visez fără să mă gândesc la consecințe. Visez ciudat. Visez puțin. Timpul trece... Mă îndoaie, îngână amintiri și sentimente prăfuite. Nu mă mai cunosc, nu îl mai cunosc.

Glasul impunător pe care mi se pare că îl aud printre blocurile de gânduri sumbre mă face și mai confuz. Poate dacă aș îndrăzni să îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndată ce mi-aș despărți buzele. Poate îmi voi pierde mințile în liniștea asta. Nebunia pe care o aștept cu atâta ardoare va ieși din mine ca o vomă necesară. Simt că această carieră în autodistrugere devine un clișeu.

Îmi strâng corpul în brațe și aștept să mă încălzesc. Blocat de la inimă în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afară, duc dorul celui de demult, știind că nu o să-l revăd prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca și cum ar fi doar praf.

Toți îmi păreți la fel. Semănați cu el. Aceleași buze, același păr negru în care mi-aș putea încâlci cu ușurință degetele, aceleași gesturi...sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul după toți. Umbre de care m-aș putea îndrăgosti până la urmă. Inima îmi tresare... Mă îndrăgostesc de tristețea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e că m-am crezut nevinovat până acum, când eu...EU trebuia să tac.

În ultima vreme

2011-11-22T21:36:00.006+02:00

În ultima vreme am rătăcit printre foi albe, aproape sfidătoare, prea subțiri pentru a-mi susține cuvintele rudimentare, am uitat să mai scriu și de aceea într-o perioadă am renunțat. Nu îmi mai aminteam cum să dezlipesc din minte imagini, ca apoi să le transform în ceva... concret, ceva peste care să arunc în treacăt privirea. De obicei aceasta mi se înțepenea într-un cuvânt care reușea cumva să mă atingă, mișcându-mă după bunul său plac, atacându-mi trupul. Un cuvânt era de ajuns pentru ca întrega mea ființă să tresară. Acum, scot de pe grumaz doar aerul prins într-un căscat lung, iar cuvintele adunate le-am dezmembrat literă cu literă trântindu-le la pământ.

Mi-am spus că am murit, căci nu pot fi viu din moment ce port mereu trecutul în mine, și totuși, oarecum, mă împăcasem cu ideea. Și așa m-am tăiat de prea multe ori pentru a scrie de-a lungul marginilor, fiindcă eu, singurul lor cititor, am fost scriitorul nebun care a încearcat să pună mâna să le schimbe în altceva. Blestemul pe care l-am ridicat singur deasupra capului, m-a ajutat să ascund atâtea secrete printre rânduri, pentru ca apoi să mă secătuiască.

Nu mi-a rămas altceva mai bun de făcut decât să îmi reanalizez poziția. Și uite-mă, încă apar pierdut într-o mare de gânduri și dorințe puternice care mă împing spre cineva. Visele unui copil inconștient mă zguduiesc din temelii, reducându-mă la simplitate...Degetele lui doresc să mă atingă, dar eu sunt prea speriat pentru a-l lăsa. Inima sa vrea să-mi găsească glasul, însă eu tot ce simt e un gol imens aici, în pântec. Dacă mi-ar deschide cămașa ar vedea că dincolo nu mai răsare nimic. Niciun suflet, nicio inimă, nicio urmă de regret. Am străbătut în lung toate amintirile pe care le-am strâns până acum, iar repetarea lor nesfârșită mi-au scuipat sufletul afară. Nevoia constantă de a mă degrada mi-a sfărmat inima, iar regretele s-au înmulțit neîncetat până când le-am uitat rostul. Aș fi vrut să îmi amintesc cine eram înainte de toate acestea, să-mi amintesc cum trebuie să iubești, dar nimic.

Eu îmi amintesc viitorul, stricând prezentul pe care ar fi trebui să-l trăiesc. Trăiesc trecutul pentru că momentan nu pot fi altcineva.

Cine sunt? Unde mi-am pierdut timpul până azi?

Loz în plic (Adio, LostAngel!)

2011-08-22T16:36:00.015+03:00

„None of us were angels”

Ascund frânturi din mine în texte lungi şi texte scurte, gânduri sumbre şi mărunte, lungi zâmbete şi regrete din ce în ce mai multe. Nu fac altceva decât să maschez părţile unui suflet tulburat de viaţă, să creez identităţi macabre şi le mulez, fără prea mare grijă, pe singurul costum de carne ce mi-a fost dat pentru distrugere. Aici, acum, mă simt limitat.

Întotdeauna am fost, în acelaşi timp, în două locuri diferite...Capul meu e plin de cuvinte, de amintiri şi murdărie. E ros de gânduri din interior. Mă doare capul! Trupul mi-e plin de urme, funingine şi puroi. E sec înăuntru fără un suflet sănătos. Mă mănâncă tot trupul!

Fiind de fapt nărod, mi-am lăsat corpul şi inima în soare, fără nici o protecţie, ca mai apoi să ajung să decojesc banda de neîncredere de pe mine descoperind o piele nouă, roşie, inestetică... un alt eu, dar la fel de nefericit. Noul eu nu mai caută nimic şi pe nimeni. E pasiv, lasciv, inconştient şi oarecum absent. Nefericirea are confortul ei. Sunt bine aşa cum sunt. Din punct de vedere moral, conştiinţa mea e moartă.

Simt nevoia să îmi susţin nebunia cu orice preţ, aşadar fur vieţi şi calc în picioare inimi, torn cerneală peste voi toţi, simpli cobai fără niciun drept la replică, şi, luându-vă de gât, vă fac să plângeţi în cuvinte (şiroaie de cuvinte curgeau pe faţa ei) ca să scriu poveşti otrăvite cu sucul unei minţi bolnave. Cuvintele voastre devin ale mele, cuvintele mele, greşit aşezate în propoziţii şi adesea incorecte, devin victimele unui oarecare bas. Imun nu am învăţat să fiu..încă! La auzul lui devin mic, nesemnificant, prost şi, dintr-odată, mă trezesc mut. Tac şi ascult. Tac şi înregistrez. Tac, dar uneori chiar nu îl înţeleg cum de m-a ales tocmai pe mine, cel care nu mai poate fi reparat, cel care îşi doreşte nebunie. Am ajuns să rănesc la rândul meu, să mă folosesc de ceilalţi. Oricum, ador să-i văd cum încearcă să mă reseteze, ador să-i aud cum cred că mă pot face să mă simt altfel. Dar momentul meu culminant stă în citirea cărţilor.

Voi, restul, trebuie să înţelegeţi! Eu doar prin cuvinte mai pot ţine controlul acestui trup putred până la măduvă. Depravarea e modul meu de a fura idei şi trăiri, e întrerupătorul ce îmi opreşte gândurile. E dorinţa de a aduna cât mai multe regrete, e parte din mine. Nu voi fi rezonabil în faţa ei. Aleg să devin un simplu obiect în braţele unei morgane, să fiu folosit pentru câteva minute şi aruncat în clipa următoare. Să mă aştept la altceva decât ceea ce este ar fi sinucidere.

Absurd e să mai cred că sunt un înger pierdut. Niciunul dintre noi nu am fost îngeri, atunci de ce să mă cred altfel? Oricât aş vrea să cred contrariul, mă găsesc împreună cu alte materiale devalorizate undeva pe taraba unui vânzător plictisit care, din când în când, strigă: „Aici se vinde Loz în plic!”. O foaie marcată, ieftin colorată, ce trezeşte zeci de fantezii...Eu sunt doar un loz în plic. Riscă, dezbraca-mă şi, dacă eşti norocos, ia-ţi premiul!

Nu ştiu să fac altceva decât să scriu, aşa că nu-mi cereţi să vorbesc sau să cânt. Uneori mă apucă plânsul când cuvintele, nenorocitele, râmăn blocate pe laringe, stricându-mi interiorul şi caracterul. De aceea îmi închid ochii şi mă las sărutat, buzele pot fi folosite pentru altceva decât suport pe care să alunece nişte cuvinte la întâmplare... Cu buzele sau chiar cu dinţii, oricine îmi poate prinde buzele arse. Mă las învineţit, aşa pot să am dovezi, mă las rănit pentru că îmi place.

Eu sunt scriitorul care s-a născut din dorinţele sale de nimicire. Eu ucid treptat părţi din mine, ucid, fără să clipesc, forme de oameni rupţi şi amintiri reci care m-au transformat într-un ciudat care îşi distruge propriul trup. Ucid ceea ce m-a creat! Ucid ceea ce m-a făcut disfuncţional! Ucid ca să-mi ţin în viaţă nebunia pe care o iubesc.

Oricum, eu mă simt oarecum bine fiind un oarecare loz in plic oricât de banal ar suna asta.

Întoarcere la origini

2011-06-13T03:16:00.015+03:00

De câteva ore m-am desprins de un film care mi-a fost recomandat de o fantomă, o fantomă cu care am reuşit să schimb mesaje, scrisori, gânduri, iar acum s-a decis să dispară fără să lase măcar un semn că a existat... Propria mea existenţă o pun acum sub semnul întrebării. Dacă tot ce cred că sunt nu există? Dacă tot din jurul meu nu e altceva decât frânturi de vise? Trăiesc o realitate ireală... „Am ales” de prea multe ori în ce direcţie să păşesc şi tot timpul am păşit cu capul întors către ce părăsesc, iar când nu am mai văzut ce a rămas în urmă am continuat să-mi privesc şireturile, mizeria de pe vârful papucilor, tivul pantalonilor, crepăturile din asfalt, pământul de sub mine.

FILM
Deciziile pe care le-am luat ar trebui să fie ale mele proprii, dar eu am trăit viaţa unei alte persoane. De când m-am născut altcineva a decis ce şi când să mănânc, ce să îmbrac, unde să mă duc, cu cine să mă împrietenesc şi cu cine nu. Când am putut să vorbesc, m-am trezit că trebuie să decid. Era şansa mea să-mi decid drumul, dar am fost legată la ochi, ademenită pe un alt drum, m-a minţit să cred că eu decid...şi după două minute m-am îndrăgostit pentru prima dată, o lumină mi-a expus copilăria.
El m-a învăţat să sărut, eu învăţam să iubesc, până când el s-a decis şi a plecat. L-am aşteptat în acelaşi loc timp de doi ani, dar o frază, o floare mi-a distras atenţia. M-am îndrăgostit a doua oară! Şi din nou am fost minţită, crezând că eu am decis să continui drumul, deşi altele şi-au făcut simţită prezenţa...Eu iubeam, iar starea a durat până când el a luat o decizie şi eu eram doar un alt obiect de lăsat în spate. L-am aşteptat 3 ani în acelaşi loc, deşi voiam doar să plec după el, am renunţat la autostrăzi şi am ales cărarea pe care mi s-a spus să o iau.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a treia oară! De data asta un sunet mi-a mângăiat indecent trupul. Ambii am trepidat luni întregi...Eu iubeam, până când a decis să plece! El nu va ştii vreodată că am iubit fiecare notă din el, fiecare sunet pe care l-a creat cu gândul în prea multe părţi deodată. L-am aşteptat, neîndrăznind să mă uit spre ceas! Mi s-a spus să înghit lacrimile şi să-mi continui drumul, în spate era doar el, întors pe un alt drum.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a patra oară! Mi-am ars buzele cu foc, mi-au ars hainele şi sufletul o perioadă...Şi am crezut că iubesc, până când am privit pe geam şi acolo, în drumul meu, întors spre mine, el aştepta. Şi iarăşi am trepidat luni întregi împreună, am mai chemat persoane în dansul nostru, am rănit până când drumurile noastre şi-au găsit ramnificaţiile. El a luat-o la dreapta, ceilalţi la stânga, iar mie mi s-a spus să-mi înghit lacrimile şi să-mi continui drumul... Şi de atunci aştept să mă îndrăgostesc a cincea oară...Continui să mă ard, azi îmi place focul, dar sunetul nu-l dau pe nimic oricât de frig mi-ar putea fi. Mi-am mutat în schimb locul, dar aici fluturi nu sunt, e întuneric, e linişte şi mi-e rece. Mi s-a spus că tot ce-mi lipseşte sunt...
...Mi s-a spus să plec. Bogată în amintiri sunt.
...Mi s-a spus că e timpul să părăsesc pământul acesta. Aştept de prea mult timp.
... Mi s-a spus că am învăţat destul. Nimic din ce am învăţat nu-mi va mai folosi.
... Mi s-a spus că am să iubesc din nou, altfel. Iubire nu vreau să mai simt pentru altcineva.
... Mi s-a spus că indiferenţa nu îmi poate fi soră. Indiferent îmi e.
Ticăie ceasul, căteva indicatoare anunţă inevitabila intersecţie...Cât de curând voi dispărea cu totul şi mă voi reîntregi cu cea care m-a ghidat până astăzi... Mi s-a spus că atunci voi orbi şi nu am să mai văd urmă de lumină, mi se vor închide nările şi nu am să mai prind mirosul florilor, voi surzi şi nu voi mai auzi nici măcar un sunet, că am să-mi pierd pielea plină de cute şi nici un foc nu-mi va mai pătrunde trupul... Voi gusta doar lapte, fără să mai ştiu ce e în jurul meu...Ea va fi totul, eu voi fi doar un copil pe care să-l plimbe aşa cum vrea, unde vrea.

Trăiesc?
Am murit cumva când m-am născut?
Când tu trebuia să-mi dai viaţă, de ce ai decis să mă ucizi ?

De ce mereu ajung să te caut?

2011-06-06T02:06:00.018+03:00

Astăzi am să vă scriu, am să vă cânt afon, balansându-mă între primele mele gânduri care îmi apar de îndată ce deschid ochii şi acele vise, în care reuşesc să conturez acelaşi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie…Eh! Încă de atunci eu am ştiu că sunt defectă… Am să bat din picior până când au să apară, supăraţi, toţi diavolii de sub mine, revendicând şi sufletul meu plin de păcate amorfe. Şi ţin să vă zic că ei nu s-au mai obosit să mă ademenească ca să le vând sufletul, când acesta şi-a ales desfătarea fără nici o remuşcare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt moartă de mult. M-am ucis singură. Sângele în mine nu mai circulă fiindcă s-a înţepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodată. Nici măcar speranţa că îmi vor fi iertate păcatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte.
Lumea nu o să înteleagă de ce nu pot înceta să rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fără motiv, pur şi simplu îmi aduc aminte şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Am stat prea multe nopţi gândindu-mă la asta încât am secat orice dorinţă să ies din această stagnare. Scuip în urmă un elogiu lung pentru tot ce am crezut că am simţit, constrânsă de lacrimi. Celor aleşi să-mi împărtăşesc ruşinea, le ofer ceafa peste care pot să mă lovească dacă ei încă mai cred că pot ieşi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini.
Las să se vadă de ce anume mi-am schimbat percepţia asupra lumii şi într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente şi gânduri, fără pic de lumină, cum am sperat şi am croit cărări de scăpare. Caută-mi vocea! Tot ce mi-a rămas după toată experienţa aceasta e imposibilitatea de a mai simţi dragostea, ura, speranţa. Ironic, am devenit tipul de persoană ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare şi am aflat cum e să indiferent. E altfel…E prea rece.
Cărări stranii s-au aşezat dinaintea mea, iar eu trebuie să-mi continui nenorocitul drum. Soare nu găsesc nici măcar pe una, pe fiecare riscând să pierd câte ceva important şi nu e nimeni în stare să mă direcţioneze. Ard de nerăbdare să fac odată primul pas, dar lămpaşul ce îl port în mână îmi torturează ochii, nu-mi arată decât cu doi paşi dinaintea mea şi nu mă pot decide. Linişte…trebuie să mă aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie să devin.
Enigmatice senzaţii mi-au prăpădit corpul, dar în timp ce alegeam să decad iarăşi pentru ore-n şir, învăţam să mi-l descătuşez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudăţenii pe care nu le-aş fi îmbrăţişat fără… Universul se comportă straniu în preajma mea.
Nu mai scriu aici. Ai înţeles că eu nu pot să-mi arăt tristeţea, căci m-am obişnuit să nu las nici un strop de lumină pe trupul meu ca să nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urmă nu am mai simţit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigmă… Completă nu m-am simţit niciodată.
Xilofon fără baghete, lemn crestat în neştire, scândură subţire, aşchie sub unghie, cuvânt pe faţă. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibărit în litere de nepătruns, iar ochii care vor să vadă vor găsi o cale să îl găsească. Salvează-mă! El e cel pe care îl caut iar şi iar, şi se pare că nu mă voi sătura niciodată să mă rănesc! Aşa se întâmplă când eşti prins între două lumi... Alegi să te răneşti pe tine, înloc să-i răneşti pe alţii.

O gură de libertate (poveste premiată cu locul 2 pe site-ul Veloteca.ro)

2011-06-02T15:07:00.002+03:00

Sus, în bătăia trecătoare a norilor cenuşii, mi-am regăsit răsuflarea. Aveam nevoie ca soarele să se izbească din nou de obrajii mei, iar acele clădiri inestetice de vechi îmi stăteau în cale. Am pedalat mult să ajung în locul care, nemijlocit, îl consider al meu… Aveam nevoie să fiu singur, obosit fizic, nu doar mintal…

Anul trecut, pe când soarele şi-a intrat în rolul mult aşteptat al primăverii, m-am găsit la braţ cu cea ce, atunci, îmi învârtea lumea după placul ei, iar eu, atât de îndrăgostit, îi iertam toate greşelile şi suportam poate prea multe. Am scos-o în acea zi, la prima noastră plimbare călduroasă din acel an, în parcul de peste drum. Ne certasem aproape toată iarna, dar gândul că va apărea şi în relaţia noastră primăvara mi-a dat sentimentul că se va schimba ceva în decursul zilei.

Am luat-o de mână încrezător, dar s-a smucit ca, mai apoi, să ajungem la braţ. Am început să îi arăt urmele îndepărtate de zăpadă de pe creştul muntelui care domina zona, dar am fost întrerupt de soneria mesajului ce tocmai îl primise. Am căutat alte subiecte care să-i acapareze atenţia, însă aparent monologam.

Când am pătruns involuntar în câmpul unor biciclişti, m-am trezit dărâmat de curentul care aceştia l-au lăsat între mine şi prietena mea, absorbită complet de mania butoanelor telefonului. Am privit-o cum se îndepărtează de mine, cum continuă să păşească fără să mă caute măcar cu privirea, dacă mai sunt sau nu lângă ea, şi, în timp ce părul ei flutura în acel curent eliberator, mi-am strâns pumnii şi am luat-o în sensul opus, care ducea către o firmă de închiriat biciclete.

M-am aşezat la rând, cu speranţa ca ea să se întoarcă…Îmi pregătisem chiar discuţia ce urma să i-o spun, dacă venea înapoi „Voiam să încercăm ceva nou, de asta am venit aici să închiriez, pentru noi, biciclete!”. Mi-a tresărit tot corpul când am văzut-o gesticulând alarmant la telefon, apoi s-a întors dintr-o dată, m-a zărit şi, făcând un iritant gest, a dispărut, fiind probabil ultimul, şi poate cel mai rece, fulg de zăpadă. Cât de mult am vrut să o opresc, dar bicicleta mă aştepta… Am încălecat-o cu regrete, recunosc, şi îmi amintesc că i-am forjat pedalele de îndată ce am pus picioarele pe ele.

Nu m-am dus în calea ei, fiindcă am rămas pe drumul care deja îl alesesem, pedalând delirant, cu ură. Oh…şi câtă ură puteam să fierb în mine! Abia când mi-am simţit inima că stă să-mi iasă din piept, m-am trezit îmbrăţişat de libertate. Sudoarea îmi cobora de pe frunte, respiraţia de abia mi-o găseam în vârtejul de culori ce-mi străbăteau retina. Nu îmi mai păsa de injuriile ce le primeam din partea şoferilor grăbiţi şi mereu indispuşi, căci vuietul roţilor era tot ce auzeam… Am sărit peste gropi şi trotuare, am trecut printre oameni de zăpadă şi, cu zâmbetul pe faţă, cu geaca descheiată, cu pletele în vânt, am realizat că trăiesc din nou.

Bicicleta m-a dus în locul unde soarele îşi lepăda toate razele, loc atât de sus de inimile crude ale trecătorilor preocupaţi de tehnologie…Acolo mi-am regăsit aerul şi am putut să respir din nou, uşor, încet, sprijinit în bibiletă. Şi, da! În acea zi tot s-a schimbat ceva. Am renăscut, mai liber, mai sigur pe mine, pentru că, de atunci, ştiu că pot mult mai mult… A fost o gură de libertate care mi-a schimbat viaţa.

Noaptea

2011-04-21T12:48:00.003+03:00

Îmi place să aştept noaptea să se lase,
să văd cum în întuneric pământul coase,
cum stinge mii de glasuri, somnul aducând,
cu luna felinar printre nori călcând.

Suflarea ei rece închide fiecare poartă,
păşind încet pe nori, doar câinii o mai latră.
Dar ea nu se sperie, ci merge mai departe
numărând orele ce de ziua o desparte.

Iar pe drumul său presară mii de stele,
care ard mocnit înfundate-n tăcere.
Cu vocea sa dulce adoarme rând pe rând
pe toţi ce au prea multe regrete în gând.

Au trecut multe ore de când ochii mi-a închis
şi fără voinţa mea sunt prins într-un neînteles vis,
dar mă las în voia sa, căci oboseala mă învinge,
mă voi trezi când lumina soarelui mă va atinge.

Plimbă-te noapte neagră şi adu somnul sfânt,
înconjoară lumea toată de pe acest pământ,
ore-n şir presară stele, apoi...ridică cortina
ca peste întreaga lume să vină lumină.

(scrisă în 19/20.11.2005 00:30/00:35)

Măr

2011-04-15T22:35:00.007+03:00

Fluturi pe asfalt,
căzuţi stau nemişcaţi,
Tac, dar îi zdrobesc sub pleoape,
înghit saliva... tuşesc.

Nu întinde mâna către mine,
sunt tot necopt.
Mai lăsă-mă să cresc, copile,
căci am uitat să mă roşesc!
M-am învelit de multe ori cu frunze,
m-am tăvălit în vorbe reci,
Nu voi coborâ niciodată în palmele tale,
Aşa că vreau ca tu să te întorci, să pleci.
Crezi că suculentul meu trup pe limba ta s-ar topi
Când el e doar plin de larve
fiindcă nu ştiu a mă lupta,
Iar dacă-mi scormoneşti în păcate
Vei vrea mai mult a mă gusta.
Lăsă-mă să cresc, copile,
Sunt alte fructe la trei metri de aici,
Eu nu sunt mărul tău,
Iar tu nu ştii nimic despre mine.

Scriitor fără cuvinte

2011-04-13T12:02:00.007+03:00

Sunt un nenorocit! Mi-am mângâiat tot scalpul cu unghile, dintr-o parte în alta, obligându-mi creierul să secrete ceva inedit pe această bucată de hârtie. Am ros pixuri, am umplut de salivă filtrele ţigărilor ce le-am şterpelit, n-am să vă mai zic de unde, am schiţat poveşti în minte, dar când e să scriu rămân neclintit cu pixul în mână şi nu reuşesc să scriu nimic.

De când am scris „Nebunia apare la 14 ani” n-am mai reuşit să scriu nimic. Şi am 47 de ani. Când am scris-o toţi au felicitat marele artist care s-a ridicat pe propriile picioare ajungând în topul celor mai apreciaţi scriitori. Ce gust bun avea fiecare laudă! Abia după un an mi s-a cerut o altă carte şi am promis că o voi aduce înainte de termen. Au trecut de atunci 10 ani. Primii doi au trecut foarte repede, printre foi rupte, schiţe, articole de ziar, cuvinte mânjite pe oglinzi şi „remindere”. Când termenul mi-a bătut la uşă am strâns din dinţi şi mi-am primit palmele. În următorii ani am început să colecţionez cuvinte. Le scriam pe telefon, le scriam în documente Word, le scriam pe paharele de cafea, ziare, reviste şi chiar în palmă. Îndrăgeam fiecare cuvânt, îi simţeam consistenţa, simţeam puterea cu care putea lovi un om, dar când ajungeam în punctul în care trebuia să le aşez pe hârtie pierdeam şirul lor, nu îmi mai spuneau nimic, nu mai găseam nimic în ele. Cea mai mare surpriză a fost ziua în care m-am trezit cu şase fire albe în lateralul capului. Le-am smuls de îndată, panicat, apoi am plecat afară, doar doar toată povestea asta prin care trăiam s-ar desprinde de mine şi ar găsi un alt personaj disperat după recunoştinţă şi celebritate. Propria mea nebunie, ce mă deosebea de ceilalţi, a devenit atât de pasivă şi uneori mă întreb dacă ea mai există fiindcă s-a ascuns temeinic în părul meu alb de prea multă vreme, iar eu nu mai dau peste ea în drumul unghilor mele crescânde.

Deci n-am reuşit de zece de ani să mai scriu ceva deşi mi-am mutilat sufletul în procesul acesta de autodesăvârşire. Am epuizat toată luciditatea din mine, banalităţile, ce le consideram amintiri nepreţuite, şi energia. Ele mă susţineau în mersul meu lent în rând cu lumea. Mi-a putrezit şi sufletul, micşorându-se încontinuu, deci pot să mor. Aş vrea să mor căci tot ce mai am de oferit sunt idei ce ajung să se contrazică reciproc. Toată viaţa am cultivat o minte de om nebun, un gunoi ambulant cu vise măreţe, şi m-am minţit că sunt cineva.

Am momente în care doar vreau să îndepărtez lumea de mine, fiindcă îmi conştientizez monstroasele defecţiuni, piese tocite ce nu mai fac altceva decât să scârţâie în mine. Singurătatea e regizorul comediei pe care mă oblig să o trăiesc singur.

Parcă, decapitat de căldură, îmi las corzile să vibreze aievea în vânt fără coerenţă, fără să mai sper că voi reuşi. Chiar dacă interiorul îmi este deteriorat, ceilalţi vor vedea doar exteriorul, eu continuând să trăiesc în paradigme.

M-aş arunca în bazinul din spatele casei, scuipând în urmă şi restul de oxigen învolburat în mine. Odată ajuns în apă mă voi elibera de toate, lăsându-mi corpul în voia presiunii ...îmi voi blestema soarta în linişte, iar incapacităţile mele se vor izbi de fundul bazinului. Nu ştiu să înot, dar nici nu trebuie, nu mă complic să învăţ nişte mişcări atât de ritmate...Liniştea mea e altfel şi o voi găsi fără vreun medicament sau efort. Nu vreau să învăţ lucruri noi, mi-e greaţă să ştiu că voi trage atâtea ca să le învăţ iar apoi rămân cu ele, fără să le pot împărtăşi cuiva. Aici nimeni nu mai e demn de cunoaşterea adevărată, căci toţi s-au rupt de adevăr şi oarecum de viaţă. Vreau sunetele să dispară sub presiunea apei, vreau să-mi dispară toate simţurile, să nu mai pot auzi sau gusta nici un cuvânt aruncat la întâmplare de ceilalţi iar eu să fiu incapabil să-le prind. Nu vreau să văd formele lor pline de păcate ce îndrăznesc să mă doboare, nu mai vreau să mai adulmec parfumul dulce de nicotină aţipită pe gulerul de la cămaşă în încercări inutile de a face lumea mai bună când eu, dimpotrivă, o distrug. ... Dar nu am puterea să sar, nu deţin atâtea cuvinte care să ajute un teribilist.

De 10 ani n-am dăruit lumii nimic altceva decăt gunoi. Poate e timpul să ies şi afară.

Rezumatul unei relaţii eşuate

2011-04-13T00:17:00.015+03:00

Inima mea a stat să se oprească la auzul paşilor tăi, atât de minuţios dresaţi înspre eleganţă şi sobrietate, ochii mi s-au închis involuntar, iar gura...Of! gura mi-a lungit pe toată faţa buzele într-un rânjit infernal de absurd, scoţând în drumul lor dinţii mei galbeni de la atâta cafea şi tutun... Am încercat să înghit puţina salivă ce s-a acomodat între pereţii gurii mele, dar aveam un gust atât de ciudat în gură, de parcă aş fi înghiţit toate granulele de nisip ca timpul să nu mai curgă frânt de acestea, să te lase aşa, în faţa mea, la fel de frumoasă, la fel de visătoare, pură. Gâtul meu devenise un deşert uscat, unde n-am simţit nici un vânt care să-mi mişte corzile vocale, lăsându-mă mut.

Te-ai repezit asupra mea, mi-ai luat trupul în braţe ca apoi să-mi atingi obrazul cu buzele tale suculente... Şi ce lung a fost acel drum până la ele! Mi-am întins obrazul fragil către ceva necunoscut, sălbatic. Aş fi vrut să-ţi simt buzele cum apucă şi rupe în bucăţi sufletul meu îngheţat, să mă încredinţez braţelor tale şi să-mi cedez controlul ţie, dar te-ai îndepărtat mult prea repede, prea brusc, prea departe. Mi-ai zâmbit, ezitând să mă priveşti. M-am înroşit. Nu ai observat.

După cinci paşi, te-ai aşezat la capătul celălalt al mesei, prima dată împreunându-ţi picioarele, apoi mâinile, iar chipul ţi l-ai ascund după paharele de vin şi musafiri neimportanţi. Nu pot să-mi balansez sufletul în camera asta, unde toţi mă văd. Nu pot. Nu am voie.

Cât aş fi vrut să te iau în braţe şi te mângâi uşor, să şterg toate celelalte amprente de pe pielea ta prin săruturi. În mâini ţi-aş fi luat obrajii roşii şi te-aş fi sărutat cu aceeaşi timiditate cu care te-am sărutat prima dată. N-am să uit niciodată privirea ta. “Acum eşti cu mine!” ţi-am spus, iar tu m-ai sărutat îndelung, apoi te-ai înghesuit sub mine, gemând. Acum nici nu îmi mai poţi vorbi. Ţi-e frică.

Ultima dată când ai îndrăznit să baţi la uşa mea, am ajuns să ne scuipăm cuvinte de ocară, am blestemat timpul în care am fost avântaţi în alte direcţii ca să nu ne găsim, ne-am văzut atât de inutili şi am început să râdem printre lacrimi. Îmi amintesc cum m-ai lovit direct în inimă şi, dintr-o dată, ţi-ai urlat decizia. Turbat m-am năpostit asupra ta, te-am târât pe podea de ţi-am smuls gemete demne de milă din gura aceea, perfectă, minunată, perversă. Eu sunt de vină, te-am cunoscut când nu trebuia.

Arătai uimitor, dar n-am apucat să-ţi zic asta, fiindcă ai plecat cât mai departe de mine. Aşezată pe acel scaun, cuminte, angelică te descopereai celorlalţi în rochia pe care ţi-ai cumpărat-o înainte să ne cunoaştem, iar ei îţi pătau fiinţa cu felicitări şi săruturi. Alături era cel care a reuşit să te întâlnească înaintea mea. Ciocnea pahare cu vin cu mâna pe care şi-a îndesat o verighetă grea şi inestetică. Altături erai tu, fericită şi tristă în acelaşi timp. Când ai ajuns din nou în faţa mea, el mi-a întins mâna şi, cu un rânjet pe faţă mi-a zis că eşti soţia lui şi e cel mai fericit. Mă simţeam mizerabil.

Dar tu astăzi nu ştii să laşi decât otravă pe hainele mele, tăindu-mi fără milă respiraţia, aripile ce mă ridicau mult prea sus în visare. Voiam să-ţi spun ce simt, să strig cât mă ţin plămânii ca să audă toţi ce am îngropat în mine... De ce trebuia să mă loveşti cu acele cuvinte? De ce trebuia să mă reduci la tăcere? De ce nu m-ai lăsat să lupt pentru noi? Cine nu trebuia să afle? Puţin îţi pasă, tu nici nu ştii ce sentimente fierb în mine, fără aer, fără aripi, mă tem iarăşi să-ţi vorbesc... Inspir milă, incultură şi prostie...nebunia mi-e expusă. Tu eşti de neatins.

M-am schimbat după fiecare fiinţă stupidă care imi făcea vocea să se înece, tresar incert, vărs cafeaua peste aperitivul atent ordonat, scot pe gură prostii, tac, beau tot mai mult, mă pierd, înebunesc...nu acesta sunt eu! Sunt doar un îndrăgostit defect.

„...Schimb în romb, ultima”. Şeptică e singurul joc la care mă pricep cu adevărat. Joc pentru că am noroc. Eu nu mai vreau alte provocări care să-mi agite ceea ce mi-a mai rămas din conştiinţă. Credeam că tu vei fi cea care mă va scuti de alte căutări febrile, mutări fără sens, schimbări, pedepse şi scrum. Ne întâlnim, jucăm, trişăm, minţim, pedepsim, râdem sau ne supărăm şi plecăm. Acesta e rezumatul unei relaţii eşuate.

Rămân printre fumul diverselor ţigări, sticle goale de bere, resturi de mâncare şi etichete mototolite, eu şi ceilalţi...la fel ca mine. Tu ...Doar o damă de inimă neagră jucată într-o mână proastă.

Pete de cerneală

2011-01-23T22:03:00.011+02:00

M-am trezit păşind pe străzi străpunse de o ceaţă lipicioasă, enervantă, delirantă, încercând să-mi potrivesc respiraţia sub mirosul puternic de cerneală proaspăt căzută din ceruri. Din petele de cerneală s-au ridicat clădiri, conglomerate de cuvinte, cutremurându-mi corpul odată cu strada de sub picioare, care a devenit un spaţiu lung şi constant.

În spatele meu e o vale, un mijloc, un abis, o urmă de dulceaţă şi poate ceva firmituri de biscuiţi, e un sfârşit, un început, e doar lipici...

În dreapta cuvinte, în stânga alte cuvinte mâzgălite aievea...

În faţă e orizontul, înecat şi el în ceaţă- stăpâna ochiilor mei-, pe care-l percep atât de insipid, conturat într-o margine tăioasă. Nu-l caut acum ca nu cumva să-mi perforez degetele, ci mai degrabă mai citesc, învăţ, trăiesc, aşezându-mă pe un capăt de virgulă, undeva în mijlocul cuvintelor atât de vii şi pline de emoţii încât artistul lor, mizerabil şi singur, nu mai trebuie menţionat.

Mizerabil... Cuvântul acesta răsună adesea în mine, ca un ecou perpetuu, lovind zidurile personalităţilor mele. Dar îi ador vibraţiile, pentru că dincolo de gustul amărăciunii, al pierderii valorilor morale, eu simt zvâcniri de libertate.

Singur... Îmi place să mă gândesc că sunt singur, fiindcă nu-mi place să fug din calea singurătăţii. O aştept uneori cu braţele deschise, să mă umple de nebunie, ca apoi să fluier printre rânduri. Întreaga mea viaţă e undeva printre rânduri, necitită, ruginită de lacrimile ce s-au încăpăţânat să cadă.

Mi-e bine aşa cum sunt aici... Mai sus de cer inocenţa şi iubirea nu mai sunt suficiente, iar aici ele nici măcar nu mai există. Nu am să mă urc pe scară ca să ajung la nori, în locul unde se adună mai degrabă zăpadă în ghete decât corpuri ameţite de sentimente. Pe strada diluată şi pe clădirile creionate, sentimentele mi-au devenit complicate pete, litere, cuvinte, reflectări dubioase ce nu mai întâlnesc alte priviri.

Resimt o foame de cuvinte, aşadar caut prin tomberoanele străzii mele să mă alimentez cu ale voastre resturi de cuvinte... Le adun pe toate laolaltă, în decursul zilei sau al nopţilor nedormite, ca apoi să le extrag serul, al cărui gust e câteodată dulce, altă dată prea amar, şi adesea reuşesc chiar să mă îmbăt de la atâta curaj. Mai sunt momente când acesta se înconjoară în jurul gâtului meu ca frânghia unui ştreang, de mult uitat în ninsoarea de afară, formând iritante noduri... Cât de viu, totuşi, mă simt pe scaunul dinaintea acestui ştreang, când ştiu că aici nu mă cunoaşte nimeni ca să-mi arunce toate mizerile în faţă, căci sunt doar eu, cerneala, clădirile sufletului meu şi kilometrii lungi de stradă!

Mizerile unui suflet singuratic, ce au fost acţiuni aruncătoare în regrete şi secrete, mi-au modelat penelul, m-au scos din normalitate, iar acum desenez cu cerneală foi întregi, pentru testarea nebuniei mele.

Doctore, tot ce văd sunt urme de fluturi purpurii...

Puncte, puncte, puncte. În decorul plin de puncte negre iar mă găsesc în întuneric, poate a mia oară de când mi-am spart capul să-mi scot teribilele amintiri de acolo, şi altceva nu-mi mai rămâne de făcut decât să-mi luminez cu o brichetă capătul de la o ţigară şi să mă pornesc din loc, transformând virgula în punct, căci am devenit un artist de pete de cerneală, al unei cărţi ce nu va fi citită niciodată.

O zi cu soare

2011-01-17T03:10:00.007+02:00

Se sting luminile, una câte una, de îndată ce razele soarelui le plesneşte bulbul prăfuit, împrejmuit de nenumărate trupuri mărunte, putrezite, înţepenite în timp, cu aripioarele prăjite şi picioruşele tocite, care clocotesc în sucul acid al ploii revărsate subtil din nori acum câteva ore. Căldura astrului se prelinge în valuri spumoase până la rădăcinile stâlpurilor de iluminat. Totul se scaldă în lumină, inclusiv ochii mei înoată neputincioşi în duşul cald al razelor...

Umbre secătuite de viaţă intră în peisajul topit şi cu unghile lor murdare încep să zgârie trotuarele deja încinse, împingându-şi molatic formele departe de locul de unde au ieşit. Doar alte victime ale nopţii care se zbat să ajungă acasă, nedepistate, unde îşi vor lepăda hainele rupte, se vor arunca cu capul în pernă şi apoi vor încerca să-şi reseteze memoria. Nu vă preocupaţi, nu vă văd! Mergeţi cu detaliile nopţii trecute departe de mine şi omorâţi-le în linişte, urmărind înceata lor putrezire în adâncul vostru, mult prea mic pentru a susţine atâtea secrete, regrete şi alte mărturii.

Încă o dată semaforul e verde, iar eu mă aflu mult prea departe de el. Azi nu mai vreau să fug pe trecere, după autobuz, după oameni ce şi-au scăpat biletul... Azi aştept cuminte pe bordura înaltă a trotuarului.

Nori de zahăr împrăştie razele arzătoare, acoperind strategic terasa din spatele meu de unde se risipesc noi bârfe despre certuri mondene şi alte diete minune. Iminent, se aproprie de mine o voce stridentă care s-a decis să-şi laude trecutul cu un anumit interlocutor.

Încă de ieri parcă toată lumea vorbeşte doar despre trecut: ce am făcut, ce ne-am distrat atunci, ce bine era pe vremea aceea... Suflă praful inutil de pe amintiri... Nu acum e momentul să ne alimentăm cu ele! Eu m-am privat de amintiri de când ceasul a arătat, pe lângă ora 12, anul 2011. Poate doar în vis mai caut inconştient halucinante momente de demult, pasiuni subtile în vorbe, mişcări confuze şi monstruase, chipuri fără nume şi culori defectuoase în întuneric. Amintiri nocive...Cenuşa din care reînviu iar şi iar....

Ca în orice dimineaţă târzie, drumurile din jurul meu sunt împărţite între umbre şi culori, între speranţă şi realitate, între tot şi nimic. Dar astăzi nu mai vreau să iau decizii, căci mi-e mai simplu să mă aşez în mijloc, să-mi scot din buzunar căştile, să închid ochii şi să ignor lumea. Nu mai am de gând să aştept ca ceva să se schimbe, în afară de persoana mea. Nu mai caut pe nimeni să mă desluşească, să-mi dea un nume şi să mă iubească, când nu sunt sigur că am nevoie de asta. Nu mai cred că sunt aici pentru a te salva, nu mi-e greu să recunosc că ai avut dreptate, căci monstru sunt şi eu ca tine, deşi am vrut să par înger...Aripile mai au de aşteptat până când toate oglinzile vor reflecta adevărata mea fiinţă. Pe cine să mai mint aici când vreau să-mi scot acum colţii? Aş sfâşâi fără să mai stau pe gânduri peisajul ce mă înconjoară, căci monotonia şi mediocritatea îmi izbesc tâmplele în cele mai nepotrivite momente, iar calmul ce îl aveam prescris l-am devorat în primele luni al noului decor.

Nu mai născocesc aluzii, nu mai doresc nimic... Aceleaşi gânduri rotative m-au scârbit de tot ce astăzi numesc trecut. Am nevoie să aud alte bătăi de cord, alte iluzii să însuşesc trupului meu mărunt şi ştiu că mă voi obişnui cu toate luminile ce au de gând să mi-l calce. Voi umbla în soare, nutrind relaţii hibride, pentru că ţi-am zis că nu ne vom mai vedea vreodată. Nu am minţit...

Ştiam

2010-12-27T00:38:00.006+02:00

Ştiam că îmi urmăreşti infectul trup... Te-am văzut cu colţul ochiului când am ieşit de pe Izlazului, dar, deşi pe moment m-am cutremurat, mi-am continuat drumul, mergând domol pe Câmpului, spre nicăieri. Te-am simţit cum îmi cercetai părul, pe care mă încăpăţânez să-l înăbuşesc sub o căciulă veche, demodată, cum îmi studiai formele ascunse sub paltonul bleumarin încurcat într-o geantă mare, incomodă adesea, însă nu puteam să mă întorc ca să-ţi revăd privirea.

Aşa că mi-am refăcut bretonul, acoperindu-mi ochii, mi-am ascuns gura sub un teanc de textilă gri, adâncindu-mi gâtul în mirosul dulce de parfum, mi-am strâns ca o anorexică mijlocul ce mi se lupta cu lepidoptere şi atunci am realizat că ard. Ardeam ca o torţă în mijlocul oamenilor de zăpadă, emanând un dor imens şi deşertăciune. Ardeam, iar flăcările ce mi-au îmbrăţişat trupul îmi perforau pielea ca să-mi ajungă-n suflet. Ardeam, dar acolo nu mă vedea nimeni. Doar tu ştiai!

Ştiai ce e în mine, ştiai ce simt, ai văzut urmele de lacrimi, şi în loc să mă ajuti ai ales să mă cerţi, flegmatic, încontinuu, pălmuindu-mi faţa, arătându-mi toate greşelile făcute, reducându-mi acţiunile la simplul numărat al bulinelor de gumă lipite pe astfalt.

Tot ce mai ştiu acum, după gălăgia ce mi-a răvăşit mintea, e că te urăsc, din acel moment sau poate te urăsc de mult, mult timp. Neg că te afli în capul meu, neg că înnebunesc. Am ajuns pradă alergând printre gânduri turbulente, gânduri ce nu vor să se preschimbe în cenuşă. Refuz să-ţi ascult comentariile, aşa că nu ai decât să mă urmăreşti în fiecare zi, în fiecare noapte în care nu pot să dorm... Dar totuşi, cine m-a însămânţat cu o conştiinţă aşa de aspră ca cea pe care o am?

Creşte zăpadă din nimic

2010-12-16T02:28:00.008+02:00

Am rămas ultimul nebun de pe acest pământ care, în ceasul înaintat al nopţii, şi-a deschis, pe lângă suflet, fereastra larg, atât de larg încât strigăte de balamalele au tăbărât în cameră, linşând dominanta linişte atunci când şi-a atins patetica limită, ca să primească tot frigul în casă.

Am ajuns singurul care, la ora aceasta, numără fulgii aruncaţi din cerul îngheţat, singurul ce vrea să le oprească căderea nimicitoare; sunt urmăriţi, ca nişte infractori, de farul şubred al lunii, un debil zâmbet, întors pe verticală, desenat cu cretă pe cerul împietrit de frigul lui Decembrie... Au scăpat dintr-o altă lume, diferită, blocată sub un bloc de aer rece, acolo sus, după norii fumurii ce se împleticesc în figurine de ceară, captivi îngeri puri de iarnă.

Nu e nimeni pe stradă, nici un corp cald peste care aceşti fulgi să-şi topească fiinţa, odihnându-şi aripile pe paltonul moale şi negru, cumpărat de la Second-ul nou de pe colţ. Nimeni nu e gata să alunece pe derdeluşul de la Patiserie până aproape de semafor, ca apoi să-şi fixeze la loc coloana. Nimeni ascuns sub umbrelă, încovoiat inestetic, cu fular peste faţă, haine groase şi nişte bocanci scumpi ce oricum atrag ca o sugativă toată umezeala drumului.

Frigul de aici e parte din mine, căci îl simt înăutru cum îşi potriveşte rădăcinile peste fiecare bucată de suflet, încolţindu-mi inima. Ea, singură, se zbate să viseze irealizabile lucruri. Eu doar caut un zâmbet sincer dincolo de orizontul deformat de îngerii de zăpadă...

Îmi simt picioarele cuprinse de furnicături şi corpul mult prea rece, un leş zdrobit de timp, îngheţat lângă fereastră, însă rămân aici, formând perle de gheaţă pe obrajii mei rumeniţi... Privesc cum creşte zăpadă din nimic, aşa cum mi-ai spus tu.

Ciocnirea unor pietre

2010-12-14T01:47:00.007+02:00

„Scânteia dintre noi a apărut prin ciocnirea unor pietre,
suflate de vânt ca să se întâlnească în haosul profan,
dure umbre ale unei realităţi sumbre,
tu şi eu, nenumărate feţe de porţelan.”

Ţine-mă departe de fetişurile mele, căci ceea ce îmi doresc încalcă sute de reguli şi trebuie ascuns sub miere. Râcnesc ca o fiară... Observă careva convulsiile, mişcările disperate pe care le reproduc pentru o simplă privire?

Închis într-o cuşcă imensă, singur, de biblia ce o port cu mine încă de mic, analizez tot ce mi-a mai rămas să simt pe piele: frânturi de vise, cu demoni ce ştiu sigur ce vor, deasupra îngerilor al căror număr astăzi a scăzut simţitor, sentimente crude, lăsate să clocotească în sângele propriu şi o umbră lucidă, ce mă obligă să mă răzbun pe acest corp insipid.

Frigul din mine mă face să debitez, gândul mă înalţă provocându-mi palpitaţii, degenerate pofte se adună în mine de fiecare dată când îndrăznesc să-ţi rostesc numele... Am să-l rostesc până când lumea asta se va face scrum, căci oricât m-aş minţi, n-am să renunţ vreodată la tine!

Îmi ascund privirea în pământ ca să nu se afle nimeni ce am făcut aseară, alaltă seară şi acum trei dimineţi (nu vă voi spune ce am visat), iar cuvintele ce le rostesc în gând vor rămâne captive acolo, căci nu le voi scoate în lume.

Masochist teribil sunt departe de geamul după care, clădiri de ceară se înghesuiesc să-mi blocheze privirea către tine.

Ameţit de alcool, dansez în fumul dulceag al baladelor de demult, sparg graniţe şi ajung tot mai aproape de tine. Mă întreb, dacă m-aş afla din nou în faţa ta ce mi-ai face?

...Eu te-aş sfâşâia de îndată, bucăţi din tine le-aş frământa printre dinţi, iar inima ţi-aş scoate-o afară, să vezi că o ai chiar dacă tu n-o simţi, şi sufletul nu l-aş lăsa să scape, ci ,sub presiune, l-aş înrobi.

Scânteia, care s-a prelins de pe cele două roci, a aprins vise întregi, cu noi înăuntrul lor, cu ochii închişi, aşteptând sfârşitul vibrant în acel crematoriu.
În iarba verde îmi aşez tulpina şi capul cu fruntea acoperită de sudoare rece, înghit în sec a mia oară, nemângâiat, când mă văd departe de stele, de lună şi de trupul rocii cu care mi-am julit inima.

Unicitate iluzorie

2010-11-24T02:30:00.005+02:00

De ceva vreme mă găsesc undeva între plutire şi cădere... Privesc distant lumea din jurul meu, dar de data aceasta refuz să o mai studiez. Ce pot să afirm când alerg printre bastoane albe? Se împiedică oamenii de mine, fără să privească înapoi sau să-şi ceară scuze... Sunt oare al societăţii ghimpe sau poate doar o altă grămadă de gunoi?

Singurele reacţii care le mai deţin în interiorul meu sunt ecouri ale unui trecut puţin mai colorat ca acest prezent. Adulmec prezentul, însă mereu un picior îmi stă înţepenit în trecut. Nici de cum nu reuşesc să-mi mişc picioarele în acelaşi ritm.

Prezentul de astăzi implică eforturi să devin...CEVA, iar de pe drumul ce l-am ales absorb doar particule de praf. E dificil să te lupţi încontinuu cu mori de vânt, nori de ploaie şi cu un Dumnezeu ce nu mai apare.

Mi-am lăsat inclusiv sufletul să-mi putrezească în rutină şi, printre altele, refuz să fiu fericită. Mai bine reformulez...NU refuz, ci nu pot! Aici nu se poate strecura nu vreau, căci omul care nu vrea să fie fericit nu există.

Lucrurile mărunte ce pe unii îi fac să exalteze, la mine rămân aşa cum sunt. Mărunte. Iar cuvintele şi gesturile ce le-am căutat în diferite locuri s-au rezumat în aşteptări, apoi în vise, iar apoi...nimicuri.

Ghidată de sunetul rotiţei de la bastonul alb, cu ochii prinşi sub o eşarfă groasă, mă înflitrez în cenuşiul marş al feţelor livide ale acestui oraş. Trăiesc realitatea sumbră, imperfectă şi defectuoasă, precum ceilalţi. Îţi va fii imposibil să mă mai găseşti, căci azi îmi şi scuip unicitatea iluzorie...

Cuvinte

2010-11-09T01:40:00.007+02:00

În lipsa lor ridic înalte ziduri,
Dure înjunghieri de cord,
Mâini întinse cerşind răspunsuri,
Ceea ce nu a existat între noi.
Rugină pe gâtul meu uscat,
Adun straturi pline de noduri,
Scuip doar ce a mai rămas
Când printre dinţi îmi ţin trecutul.
Inocenţa ce n-am s-o mai respir,
Fluturi ce azi nu-i mai deţin,
Bucăţi mate aleatoriu rupte
De pe o pereche de buze reci.
Ceva ce am uitat cum să-ţi spun,
Fluente amăgiri ce atârnă pe-o sârmă,
Reducere simplă la verbul a crede.

Voi aştepta doar viaţă ca să le aud
Căci pentru tine vor fi doar nişte cuvinte.

Simboluri I

2010-10-13T01:20:00.005+03:00

Poze, răsunete stranii de suflet...
Cântece neterminate, întreruperi ce adâncesc sentimente
Sunete mute, simple prelungiri de vis
Săruturi, impulsuri ce se pierd printre ecouri
Cuvinte, lanţurile subţiri ce ne leagă
Optimism, frânghii încordate ce ne ridică buzele
Egoism, putregai benefic
Fericire, steaua noastra polară
Absenţă, limitarea la un singur gând
Creativitate, substanţa ce se scurge din om
Joc, antrenamentul minţii
Pesimism, partea cealaltă a foii
Gând, cuvintele conştiinţei
Egocentrism, punctul din care se ramnifică tulpina.
(to be continued)

În caz că te întrebi ce mai fac

2010-10-01T14:28:00.012+03:00

E prima seară în care îmi las adevăratele lacrimi să-mi curgă pe obraji, sătulă să afişez iar faţa unei fete care a acceptat situaţia, când destinul ei e să deţină secrete. Până acum mi-am ţinut capul ridicat ca nu cumva ele să îndrăznească să cadă, năucind tot în jurul meu, subliniind încă o dată mediocritatea ce mă descrie. Mă rezum la o amăgire continuă, pe zi ce trece devinind un nimic care, de fapt, începe să-mi placă. Acest sentiment de goliciune din interiorul meu e singura mea dovadă că ai făcut cândva parte din mine, din viaţa mea de om simplu.

Degeaba caut să învăţ din greşeli, când totul în mine strigă să trăiesc iarăşi, dar mi-e imposibil. Mi-e dor să trăiesc aşa cum se întâmpla când eram ameţită de manipulantele tale cuvinte!Mi-e dor să-ţi simt buzele cum îmi muşcă din suflet. Ştiai mereu de ce anume am nevoie să aud, aşa că mi le cântai încet la ureche ca eu să dansez pe notele tale din instinct, trupul meu înfăşurat în panglică cedându-şi controlul. Clipele acelea au devenit simple amintiri, ce le împărtăşesc doar singurătăţii.
Acum, trăiesc ca un nebun prin vise, vise intense ce mă asigură că perna rece e de fapt buzele tale, aceleaşi buze îngheţate date oricui pentru a le încălzi temporar. Ador să visez în combinaţii subtile de alb cu negru. Mă face să nu aud cum viaţa de afară îmi bate în geam prin palete de culori, mă face să nu mai tânjesc după persoana care eram înainte să te întâlnesc, mă face să uit că ieri am zis că te urăsc. Am minţit...
Dorinţa de a te vedea din nou mă constrânge să te caut iar şi iar, căci rămâi muza mea sub ai cărei umbră am reuşit într-un târziu să scriu. Rămâi un suflet plictisit ce nu a vrut niciodată să mă cruţe, folosindu-se de cel ce cândva a îndrăznit să-l considere egal şi să-l iubească, cel ce, rănit fiind după căzăturile puternice trase în urma ta, a uitat să se prezinte şi să-ţi strângă mâna. A uitat că şi tu eşti la fel ca el, nicidecum superior sau intangibil.
Primesc imbolturi cu sfaturi în pânza steagului alb ce l-am ridicat deasupra capului, opriind orice modalitate de a te contacta. Sunt ceea ce nimeni nu cunoaşte, blocată aici, printre cărţi, draperii şi praf, aşteptând nerăbdătoare schimbarea de decor a toamnei, ca să mişte ceva în mine.
Tu rămâi în braţele trecutului, rămâi cât de curând al nimănui... Eu cui rămân?

(Postare compusă pe piesa de mai jos)

Gundam Seed Destiny - Unfulfilled Feelings

Ana

2010-09-29T00:54:00.007+03:00

E o noapte caldă dincolo de balconul meu parţial iluminat. Îmi pufăi letargic ultima ţigară, întins destul de comod pe unul din fotolile improvizate, urmărind atent şi fără gânduri fumul cel scot pe gură.
Praful ridicat de ciurda de maşini s-a aşezat peste măsuţa plină de pahare goale, pline de un miros greu de alcool, iar geamul a devenit treptat opac. Nu e nimic, cu atât mai bine camera îmi va rămâne nepătrunsă de următorul soare. Încă mai e timp să adun toată dezordinea din micul meu sanctuar.
Iau ţigara de la gură , „Încă două fumuri” îmi zic pe un ton mulţumitor şi mă uit îndelung la ea ştiind că va fi ultima. Mirosul de tutun ars poate fi simţit doar pe balcon, Ana urând ţigările. Eh, azi m-am decis să las deoparte hobby-uri de genul şi să devin artist prin altceva. Dar ce?
Nu pot scrie decât lista de cumpărături şi bileţelele pentru Ana, pe care le scriu în fiecare duminică, înainte de slujbă.
Am încercat să dansez, dar mi s-a părut stupid să-mi balansez trupul după un ritm pe care de abia îl simt, plus că vârsta, nu tocmai propice pentru un astfel de job, nu mă ajută prea mult. Ultimul tango, dansat cu scumpa mea Ana, m-a proiectat direct în pat pentru câteva zile, cu dureri dorsale.
Gătitul! Ştiu să gătesc una, alta... Aş putea descoperi o pasiune pentru condimente şi mirodenii! Cămara Anei e plină de oale şi oluţe, tigăi mici şi mari, zeci de linguri şi linguriţe... Dar bucătăria noastră este mică, ne-am călca în picioare, iar apoi am sfârşi într-o ceartă pentru teritoriu.
Ştiu! Muzica... Am să caut un instrument pe care să-l pot învaţa uşor, iar apoi... apoi... Oh, nu! Degeaba învăţ dacă sunt prea fricos să mă aşez frumos pe o scenă. Aş învăţa în van notele dacă am de gând să nu dau nimănui şansa de a mă auzi. Sunt un om în toată firea... În firea albă, ridat de imperfecţiuni, dar Ana şi-a găsit sufletul compatibil cu al meu. Dragostea mea, Ana! În schimb, în camera Anei, un pian acaparează toată atenţia.
Am să mă apuc de desen. Profesoara de desen mi-a lăudat propria interpretare a temei „natură moartă”. Am pictat toată foaia cu negru, lăsând deoparte exageratele forme ale conurilor aşezate în faţa noastră. Altceva nu pot desena decât „natură moartă”... Nici culorile casei nu le-am putut alege, Ana redecorând după bunul plac.
„Ultimul”... Îl sorbesc până simt jarul lipindu-se de buzele mele. Mă uit în gol către covor, apoi la fumul ce-l loveşte. Nu am cu ce să îmi mai ocup timpul rămas, nu mai găsesc nici un sens vieţii de când Ana a plecat să îmi cumpere cartea mult visată pentru a 76-a aniversare a mea. Acum încerc să-mi găsesc o ocupaţie până ne întâlnim.
Pfff... Am rămas captiv! Degetele mi s-au încâlcit în părul nespălat şi plin de rămăşiţe de puf, scărpinându-mă în cap. Nu am mai găsit şamponul ce mi l-a cumpărat Ana.
Râsete se aud de pe stradă. Tineri ameţiţi îşi ademenesc prada prin flirturi ieftine. Măcar ei, în noaptea asta, vor cuprinde un trup fraged şi-l vor gusta. Eu o aştept pe Ana.
... Gata şi ţigara... O îndes în scrumieră lângă celelalte mucuri infecte. Resimt dorul Anei mai arzător ca niciodată acum când răcoarea nopţii ţine ascunsă umbra ce mă studiază de când am ieşit încrezător pe balcon. Oare pe unde umblă Ana? Mi-e atât de dor de Ana... Nu găsesc nimic de făcut aici. „Ai auzit?! Nu mai am ce căuta aici, poţi să te descoperi!”
Ceasuri mai târziu, claxoanele anunţau altă zi aglomerată pe strada Horea. În bătaia soarelui, un obraz alb îşi savura un lung zâmbet de împlinire, iar Ana probabil ştie de ce a apărut pe gura celui ce l-a aşteptat ani de zile să-şi fumeze ultima tigară.

Nimicuri ce vor sfarsi acest septembrie mut

2010-09-28T23:22:00.007+03:00

Nu am suficientă tărie pentru a-mi ridica ochiii din pământ... Visez, uitându-mă în gol la picioarele mele mărunte. Îmi înalţ doar vocea spre cer, urlând. E un strigăt ce nimeni nu-l înţelege, nici măcar tu oricât ai incerca să-mi demonstrezi contrariul, e strigătul ce îmi defineşte interiorul, mult prea pasiv pentru a aranja literele cum trebuie pentru a-ţi spune ce îl frământă... Acum sunt doar o jumatate care nu poate să urăscă pe cel ce îl face un întreg.
Îmi arde capul... Erupe în gânduri ce nu pot oferii soluţii, posibilităţi de muşamalizare, de sfârşit. Săruturi diferite port pe tâmple, dezmeticindu-mă pe moment, care reuşesc să mă tulbure în regrete. Sătul să mai dorm singur, visând mereu incolor. Mi-e dor de valsurile de culori de mai de demult... Tu doreşti un mov indecis şi sălbatic, eu un gri mult prea decolorat ca să-şi revină.
Mă întreb cine sunt şi cât timp trebuie să-mi mai storc nervii pentru joc stupid măsurat în zâmbete... Aş striga în gura mare ceea ce îmi lipseşte, ce mă doare, ce mă arde pe interior, dar totuşi vreau să nu par un suflet rătăcit printre altele la fel de îndoielnice ca mine. De ce acum trebuie să mă îndoiesc de sinea mea, când toate ar trebui să meargă atât de frumos, scăldate într-un roz pitoresc?
Ciudat că nu am mai găsit nici un motiv să plâng în ultima perioadă, deşi atâtea stau să se prăbuşească peste mine... De ce să plâng? De ce să urlu? După ce să urlu? Stupide întrebări când ştiu ce îmi lipseşte... O mână care să mă mângâie pe faţă şi să-mi zică „azi nu eşti singur!”, lipsesc două buze unite de fruntea mea care să-mi transmită toată tandreţea care nu am mai gustat-o de mult timp, lipsesc câteva cuvinte care să-mi anime sufletul să coloreze în continuare lumea din jurul meu. Cine sunt când plâng? Sunt o fiară neîmblânzită, fără scrupule, cu gînduri ascunse... Sunt un demon, nu un înger, am propriile reguli din cerul meu desprinse... Ador să rup tăcerea prin minciuni vesele, să învărt totul şi nimicul pe degete...
Epuizat scrâşnesc din dinţi şi ţintesc către cer, cât mai departe de demonii ce i-am creat cu ajutorul tău, cu trupul zgâriat strivit-am norii de ploaie ce îmi acopereau orizontul. Am strâns doar minciuni şi lacrimi pe care le-am înnodat în gât ca să nu-mi sfâşâie şi puţina demnitate ce mi-a mai rămas.
Nu mă întreba despre ce vorbesc. Îmi răcesc şi eu gura odată cu vremea, pierdut într-un septembrie mut şi lung. Mai sunt câteva zile şi totul va fi acoperit de frunze, iar atunci, orb fiind, va trebui să calc să merg mai departe. Lăsă-mă să-mi aştern aici puţinele gânduri ce încă mă bântuiesc. Pentru ce să caut fel de fel de explicaţii pentru un act ce se află în trecut? Prefer să tac... Sunt altfel,nu pot fii aşa cum îşi doreşte fiecare.
Aştept sfârşitul lui septembrie... După această lună se va naşte un alt deplorabil eu, măturând uşurel trecutul în versuri care se vor aşterne ca şi praful pe corzile subţiri ale chitării mele. O să îngrop febra ce încă o port în suflet şi sub un lung duş rece de octombrie, noiembrie şi decembrie mi se vor vindeca buzele folosite.
Am nevoie să respir printre atâte reprize de vise prelungite... realitatea pare uneori prea departe de mine.

Din nou acasă

2010-09-05T01:30:00.006+03:00

Deasupra norilor groşi s-au strâns toate razele soarelui care se încăpăţânează să nu cadă printre noi, rămânând cu căldura lor cât mai aproape de zei... Se desparte cerul încet de oraş, înălţându-se cât mai departe de cablurile ce împânzesc strategic clădirile vechi care la rândul lor, sufocate de pânze, lumini, sunete şi praf, se întind prin umbre peste asfaltul acoperit cu fluturi adormiţi de aerul rece. Culoarea clădirilor a plesnit repulsiv, iar mucegaiul ce le înfăşoară se amestecă cu arome de cafea şi gogoşi. Fumul de ţigară al consumatorilor matinali de cafea năvăleşte printre crăpături, ceşti şi linguriţe de inox se ciocnesc ritmic, iar muzica jazz colindă străduţele până la catedralele noi şi impunătoare. Vântul suflă nebun în lumânările de pe morminte, ciufulind părul celor ce îşi plâng pierduţii, cu rugăciuni pe buze pentru mântuire şi iertare.
Copacii scârţâie chinuiţi de indicatoarele bătute în mult uitata lor scoarţă, iar crengile lor îşi leagană pentru ultima dată frunzele înainte de somnul de veci. Lacul vibrează în valuri moleşitoare sub răţuştele înfrigurate, iar băncile de pe marginea lui respiră greu sub ponderali nedumeriţi de vremea schimbătoare, bătrâni ursuzi ieşiţi şi astăzi pentru continuarea bârfei despre vagabonzii ce-şi fumează plămânii fix sub balconul lor, mame fără serviciu obosite de aceleaşi interminabile cereri puerile de îngheţată, suc, ciocolată şi jucării şi cerşetori, al naibii de credincioşi într-o vreme de criză, ce te îmbată cu aceleaşi cuvinte despre Unicul de care ne mai este încă frică, inutile cuvinte măsurate să acopere două mâini perfect sănătoase.
Şoseaua, brăzdată de gropi tainice, e deja aglomerată la ora 10. Semafoarele colorează claxoanele ce apar subtil, când mulţimea îşi agită membrele găsind noi modalităţi de a traversa strada fără a mai aştepta să se calmeze atmosfera. E al doilea autobuz uzat ce trece pe lângă mine, plin de chipuri a căror zâmbete nu le voi cunoaşte niciodată. În oglinzile şi geamurile sale nespălate eu tot nu am reuşit să revăd soarele aşa cum speram înainte să ies din camera dezordonată în întuneric. Încă mă înspăimântă prezentul cu tentaculele sale scurte ce nu-ţi permit să te învârţi mai mult de o secundă. Prezentul e inamicul ce mă trimite inevitabil în trecut.
Ghidată de trotuar, în zgomotul tobelor murdare de eşapament nu îmi mai aud gândurile. Încontinuu şterg amintiri şi gânduri în linişte, căci aici nimeni nu mă cunoaşte, deci nu au cum să afle ce luptă duc pentru ca leşinatul meu suflet să-şi revină.
Baloanele de săpun, ce le arunc înspre oameni, se sparg mult prea repede şi niciunul dintre ei nu reuşeşte să le imortalizeze zborul limitat. Aştept noi crăpături în nori ca să-mi pot alege cărarea, căci mă simt pustie între atâtea pulsaţii diferite, derutată în faţa zecilor de străduţe ce mi s-au înghesuit în cale.
Contemplez oraşul nou în care mă aflu, deşi nici acum după două săptămâni de când îi adulmec aerul nu realizez că mă aflu departe de locul unde toate au început. Acum toate îmi sunt străine şi totuşi mă simt în siguranţă. Când soarele va penetra norii se vor decolora toate imaginile din mintea mea, voi învăţa să zic „Nu” şi mă voi ridica deasupra minciunilor cu care am fost alimentată fără milă.
Nu mai pot sta în loc, trebuie să îmbrăţişez toamna ce vine, să-mi acopăr pielea, să-mi protejez buzele şi să îngrămădesc noi caiete de cursuri în geantă...
...Sunt din nou acasă...

LostAngel

2010-09-04T22:35:00.006+03:00

A trecut ceva timp de când am început să scriu sub acest pseudonim ales din lipsă de originalitate, după uzabilitatea sa banală, încercând într-o oarecare măsură să-mi creez propriul câmp de mister. Mi-am legat capul cu „penelul” ca să-mi descopăr temeri fibrile care m-au transformat treptat într-o persoană morbidă, firavă. Încercând să trasez un mister pur fictiv, alegoric, m-am trezit expusă, totuşi incapabilă să-mi recunosc trupul, sinele...Am devenit un înger gol şi neînţeles, aruncat în vâltorile vieţii pământeşti pentru că am îndrăznit să-mi doresc altceva. De atunci acţiunile mele au devenit păcate. Cuvintele au început să pară mult mai interesante pe hârtie, rezonanţa lor uscându-se de fiecare dată când doresc să le tăvălesc în salivă. Am doar caietul, iar restul zgomotelor rămân în urmă ca zgomote ce sunt, care nu merită receptate şi decodate.
Cu timpul am clădit locaşul unor personalităţi multiple, încălţând adesea papucii celor din jur, esenţa tare din viaţa ce ei o cred a lor (când ei şi-o etalează în văzul tuturor cerşetorilor de bărfe). Am strâns în felul meu şireturile şi am pornit în plimbare pe potecile împăienjănite, unde mi-am făcut aşa de mulţi prieteni încât socotitoarea mea ştirbă de abia îi adună pe toţi. Ştiu că braţele mele de fier vor mai pierde din biluţele colorate, însă, oriunde şi-ar îndrepta fiecare traiectoria pe podeaua lumii, nu le voi uita nicicând. Una dintre biluţe mi-a dat de ca şi temă regăsirea acestui înger pierdut sub care mi-am descris gândirea în fel şi chip. Am promis de mult că voi elimina fiecare umbră ce erupe din mine, rămânând doar lumina pură ce o emană sufletul, dar cum pot să mă regăsesc când sunt prea ocupată să ascund atâtea imagini clare? M-am înscris inconştientă într-o luptă continuă în care pierd mai tot timpul eu, unde replicile vin după şi nu la început, la fel ca şi regretele. Tot ce rămâne după haosul mintal sunt poze în care zâmbesc.
Un înger pierdut printre cioburi de vise, teritorii pustii necucerite, cearceafuri murdare întinse pe sârme şi nespuse jurăminte trăieşte nesăbuit cu voi, mulţimea. Îi poţi citi cu uşurinţă destinul de pe gâtul muşcat fără milă, căci el nu se ascunde decât de dânsul. Închis în propria-i colivie de amintiri, cu două aripi strânse, rupte de la smucirile permanente de a se desprinde de vise, se va înălţa cât de curând, căci le simt rădăcinile până în inimă. Va îmbrăţişa fluturii ce i-a lăsat de multe ori să scape, somnoros să-şi deschidă ochii limpezi. Lasă-l puţin să se trezească complet, fiindcă lumea e prea mare, iar văzul său slab l-a făcut prost şi naiv. Dacă îşi va întoarce privirea de la tragicul cimitir pe care-l are în câmpul vizual de ceva vreme, îşi va regăsi pe o foaie de hârtie răspunsurile la toate ce-l frământă şi atunci vor cădea dimprejurul său brâiele forjate, eliberându-l.
Eu încă mai am multe de învăţat despre mine ca apoi să îi pot desluşi pe alţii...

Schimbare

2010-09-04T22:11:00.004+03:00

De mâine nu am să te mai cunosc. Nu o să-mi mai amintesc de ochii tăi încercănaţi, umpluţi cu lacrimi de regrete. Voi uita gustul cuvintelor comune şi mă voi scufunda în acid. Voi ridica de la sol pietrele ce-ţi atârnă de la baza gâtului şi le voi arunca cu putere în tine ca să-ţi poţi lăsa odată pentru totdeauna lacrimile să îţi curgă, păstrate zadarnic, ca apoi să-ţi continui drumul. Fiecare părticică atinsă de buze îşi va pierde machiajul şi va destăinui vânătăi ascunse în cruditatea trupului curajos de inutil.
Află că de mâine părul tău uşuratic îl voi cuminţii în lanţuri, iar mâinile tale mici vor rămâne goale. Îţi voi reteza degetele mărunte cu care ţii evidenţa fluturilor ce şi-au găsit zborul în interiorul tău, iar cu o palmă voi sterge zâmbetul tău fals ca să dezvălui tuturor tristul comediant. Tu adună-ţi puterea fragilă şi zguduie răzbunător poetul din mine, să cadă toate pe hârtie fără nici un resentiment.
De mâine „noi” va decădea în „eu”, dezlipindu-se complet de un nesăbuit ca tine. Voi fugi de regretele ce-ţi roiesc periodic împrejur, scoţându-mi din minte toate suspinele, toate răcnetele tale de înger gol şi infect.
Poate într-o bună zi vom mai cânta acele cântece consumate de acelaşi trist subiect, pe ale căror note ne urlam plămânii odată cu vântul, călător uitat de timp printre străduţe înguste şi lăturalnice. Până atunci uită-mi chipul, căci noi nu ne-am cunoscut defapt niciodată, lasă-mă în urmă împreună cu vorbele ce nu mai pot fii retrase nici azi, nici mâine când deja, târziu aflându-mă în noapte, azi a devenit mâine.

Înger rătăcit

2010-07-04T02:32:00.007+03:00

Revino pe pământ, înger rătăcit...printre buruieni, flori uscate şi frunze de urzici, deschide-ţi porii, găseşte-ţi forma şi fii fericit! În ochii săi albaştrii regăseşte-ţi iubirea, uitând de maroul sterp cu care de atâtea ori ai fost minţit! Învaţă să iubeşti din nou, să crezi şi să nu regreţi că lumea nu e aşa cum ţi-ai dorit! Despică norii negrii ce îi leagăni inconştient deasupra ta, respiră adânc şi înţelege că nu mai eşti singur!

Mi-am permis să-ţi şterg de praf orgoliul, cel pe care l-ai lăsat deoparte ajuntându-i pe muritorii acestui pământ mult prea aproape de declin. Desculţă-te şi simte-l! E atât de bogat în realitate încât te-ar prinde cu rădăcinile sale şi ţi-ar înăbuşi şi ultima dorinţă de zbor. Ai rămâne şi tu printre umbre, ai hoinări şi tu cu noi, fumând aer, atât de ignorant, absurd, mincinos, trădător, hilar.

Apleacă-ţi capul către cei ce încă merită să îi strângi în braţe, deşi au devenit doar ciudate contururi ale unei imagini de demult! Unii chiar îşi doresc ca tu să revii, cu sau fără zâmbet, ca să te mai atingă odată. Pielea ta, acoperită uşor de bucle neuniforme, îşi tăinuie încă rănile ce i-au perforat epiderma... Mai spune-ne o dată despre cel ce ţi-a îndoit inima, obligându-te să zbori cât mai departe de noi!

Preferi să-ţi înghiţi secretele, fiindu-ţi ruşine de fiinţa ta nemuritoare, dar înţelege că toţi greşim, toţi credem că ne controlăm inima, ca apoi, printr-un zâmbet fals, să mascăm toată ura ce am acumulat-o pe parcurs. Spune-ne că nu ştii să urăşti! Tu nu ai putea să te cobori atât de adânc în infern fără să nu ţi se schimbe privirea. Ochii tăi încă îşi păstrează licărirea, ei nu se rezumă la ignoranţă ca a celor de aici, de jos.Ignoranţa este puterea de a-ţi arunca prietenii în stradă, de a întoarce spatele când cineva plânge, de a te uita la cineva cum se autodistruge... Tu nu eşti chiar atât de departe de lumină ca alţii, condamnaţi să nu mai simtă.

Noi nu îţi putem oferi altceva decât ceea ce era înainte să-ţi iei zborul. Aceiaşi nori de ploaie acoperă oraşul, cu ale sale clădiri degradante ce adăpostesc paturi murdare, acelaşi pământ, acoperit cu un strat gros de beton, pe care calcă aceeaşi ignorantă lume împreună cu cel ce crezi că nu-l poţi uita. Nu poţi rămâne acolo, nu rezolvi nimic fiind singur, rătăcit... Noi nu avem destulă căldură decât să-ţi încălzeşti veşnicile tale picioare reci, însă inima ţi se va încălzi pe parcurs, după ce accepţi că, ciudat fiind cu propriile melodii stocate în minte, totul va fii în regulă şi că, treptat, inima ta se va coace, se va maturiza îndestul pentru a iubi cu toate terminaţiile pe cel ce merită cu adevărat buzele tale.

Furtuni ep.4

2010-06-24T20:51:00.008+03:00

Şi-a înfipt ploaia dinţii în pielea mea, încreţind-o teribil de inestetic… Sunt hidoasă! Am îmbibat atâta ploaie înăuntrul meu încât sentimentele mi se revarsă în puhoaie distrugătoare pe faţă.
Cerul roşu şi negru tresare şi el odată cu fulgerele şi tunetele ce îmi demască poziţia de victimă ce am adoptat-o inconştientă.
În jocul de lumini orbitoare, număr furtuni şi stropi de ploaie ( a trecut a treia furtună, iar a patra devastează acum tot ce găseşte în cale) cu inima căptuşită cu douăzeci şi cinci de copci.
Inima aceasta zbiară şi acum după acelaşi ins, imposibil de atins. Bate lent, scârbită de situaţia în care îmi obosesc sufletul, aşteptând în van trei lovituri ferme în uşă de fiecare dată când cerul îşi scutură greutatea prin ploaie… Stropii perfecţi de ploaie îmi lovisc atât de tare geamul încât trebuie adesea să mă conving că visez.
Ea e fiara ce se preface mereu că doarme, când, în schimb, nutreşte dorinţe, deţinând controlul absolut asupra mea, drogându-mă permanent cu vise. Prin ele îmi susţin pulsul, prin imaterialitatea lor atât de şubredă.
Intactă nu mai e de mult, căci are răni atât de profunde încât tot corpul îmi tremură, încercând să cicatrizeze fisurile. Cred că într-o bună zi optimismul, lipici de proastă calitate, nu va mai putea face faţă ritmului alert de autodistrugere şi va ceda, iar după el îşi va găsi sfâşitul un alt kitsch.
Condamn timpul pentru că nu a fost niciodată de partea mea, emoţiile ce iasă incontrolabil la suprafaţă de fiecare dată când îţi întâlnesc privirea, aceste mâini minuscule ce nu te pot cuprinde, căci te strecori printre degetele mele, te prelingi ca apa de ploaie şi îţi continui drumul.
Condamn visele ce le am, imaginile ce nu le pot şterge atât de uşor precum credeam, ce simt, dar, totuşi, refuz să cred că tot ce am trăit până acum a fost o iluzie.
Nu te preocupa, am să-mi oblig capul să coboare din nori în pământ, îmi voi închide ochii şi voi începe să număr, ca tu să te poţi îndepărta fără nici un impediment. Un ultim lucru îţi cer: sărută buzele copilei naive ce te caută mereu, apoi pleacă şi nu-mi zice nimic… Eu ştiu că nu ne vom mai revedea niciodată.
Nu are rost să-ţi întorci capul odată ce ai decis să pleci, pentru că, la fel ca tine, voi îmbrăţişa altă cale, alte gânduri şi persoane, clădiri ciudate şi joburi ratate.

… S-a oprit a patra furtună, lăsând în urmă stăzi umplute de apă murdară, umbrele rupte, ţigle sparte, copaci scoşi din pământ… dezordine.Eu mi-am săturat astăzi porii de apă, însă tu ai mai ratat o furtună, e prea întuneric, e mult prea târziu.

Artistul părăseşte scena

2010-06-24T19:47:00.008+03:00

Am zis de atâtea ori că renunţ la ţigări încât am renunţat la mine în ultima instanţă. Imagini colorate din cel ce am fost cândva îmi revin în minte, acum când nimic nu e la locului său. E un haos artistic înăuntrul meu încât mă simt ca un artist mizer, căruia i-au dispărut sentimentele din bolul de sticlă ca şi floricelele de popcorn, în timp ce ea, înfometată, privea atentă la televizor. Şi-a înfipt mâna în sufletul meu, a umplut-o până la refuz, în urmă căzând câteva neimportante pentru ea, apoi le-a înghiţit cu atâta nepăsare deşi ar fi trebuit să le simtă gustul pe limba sa aspră.
De atunci, eu nu pot face altceva decât să rănesc involuntar pe alţii, asta pentru că, spun unii, mă încăpăţânez să cred că am rămas fără inimă. Mi-am abandonat inima în braţele ei şi nu am mai fost capabil să o iau înapoi când ea s-a avântat spre un alt drum. Asta se întâmplă când îţi permiţi să vezi lumea colorată, adulmeci atâtea culori încât negrul apare de la sine şi îţi fură claritatea.
Ea, pentru un om ca mine, a devenit încă de pe atunci insuficientă pentru inima mea veche. Am greşit de prea multe ori, chiar dacă ea nu ştie toate locurile pe unde mi-am azvârlit trupul…de artist. Acum am să jur că nu am înşelat-o, aşa consider, iar voi, prieteni buni ce-mi sunteţi ar trebui să mă credeţi…
( râsete)
Linişte! ( tuşind pentru a-şi modera vocea) Precum ziceam, am rămas fără sentimente, fără inimă, fără un rost în acest oraş ai cărui clădiri s-au ofilit, devenind mort. De aceea plec!
(foşniri de nedumerire)
Da! Am decis chiar azi noapte, în timp ce stropii de ploaie se prelingeau pe geamul camerei mele albastre, iar trupul meu era aşteptat de altcineva neimportant. Am stat ore bune schiţându-mi un viitor mai bun, dar ori de câte ori voiam să adaug mâna ei lângă a mea, dispărea de îndată, răpusă de trecutul ce i l-am oferit.
( valuri de întrebări)
Eh, să zicem că ne certam des, culori contradictorii, ea alimentându-se apoi cu nervii ce mi provoca când bolul de sticlă şi-a pierdut vizibil din consistenţă. Oricum, ziceam că plec pentru că altceva ( altcineva) nu îmi dă motive să rămân. Ca un laş, recunosc, aleg calea cea mai uşoară şi plec. Nu mai vreau să caut explicaţii la întrebări legate de vinovăţie sau alte lucruri, am să las timpul să ne spele rănile. Eu nu vreau să mai am regrete pentru nişte tablouri, astăzi mânjite oribil de praf, şi nişte piese a căror acorduri le-am lăsat împrăştiate pe biroul de acasă.
Predau ştafeta comediantului ce îşi repeta replicile seci rânjiind foarte ciudat în oglindă. Spectacolul trebuie să continue, dar, fie vorba între noi, e destul de penal tipul. Eh… Îmi iau pensulele şi acuarelele, cu care v-am desenat prezentul meu, chitara şi microfonul, cu care v-am cântat balada vieţii celui ce acum se ridică şi pleacă de pe scena acestui teatru.
Rămâneţi cu bine, dragii mei prieteni…(artistul părăseşte scena)

Furtuni ep 3.

2010-06-16T16:20:00.025+03:00

Tolănită în acelaşi pat, obosit să-mi îngroape lacrimile în aşternuturile sale, mă descopăr. E dezordine şi astăzi în mine.. De pe masă 7 lei sunt azvârliţi prin cameră de vântul insolent ce a intrat violent în cameră, trântind uşa cu atâta furie. Mucurile de ţigară îşi iau rămas bun de la scrumul din scrumieră, tulburat şi el de vânt… Bomboanele topite de căldură îmbracă camera cu un miros dulce, gonindu-mi gândurile către iubire. Ambalajele de ciocolată se frământă să rămână pe dulăpiorul de la capul meu, foşnind, cu o ultimă dorinţă, să le aud cântecul vesel despre viaţă. Praful se ridică în picioare şi dansează singur în întreaga cameră, călcând hainele aruncate pe jos. Cărţile s-au deschis toate la pagini diferite, alte poveşti, alte imagini pe fiecare pagină… Foile rupte din caietele mele vor să fie citite, se iau de margini, aruncându-se cu îngerii lor spre pământul cu zece etaje mai jos. Lumina din cameră uşor îşi pierde din intensitate, molatic răpind strălucirea ce o găseam pe feţele din tabloul agăţat strâmb pe perete. Norii negrii prevestesc mult aşteptata furtună… Îmi găsesc totuşi reflexia în oglindă, părul negru nepieptănat se ascunde după gâtul firav, nişte ochi verzi/căprui (nu le pot stabili culoarea nicidecum) încărcaţi cu vise şi secrete, mult prea stridente să le pot da uitării. Flămândă de iubire sunt şi astăzi, am fost şi ieri, voi fii şi mâine. Îmi complic viaţa, ştiu, dar cum pot să dau drumul unor sentimente mult mai puternice ca mine? Fiorii aceştia mă fac să mă simt vie… Mi-e scârbă de mine, că nu pot alege ce pot simţi. Imbecilă sunt, când ştiu că tot ce a fost nu e decât o iluzie în culori superbe de vară. Las întunericul să mă înece în boala ce o reţin de multă vreme în mine, să mă demaşte pe alocuri cu fulgerele sale orbitoare.
Cu câtă laşitate îmi întorc capul spre tavanul alb… Alb mizer, otrăvitor, cu răutate mă scuipi cu vise prea violente pentru inima mea neputincioasă. Mai iau o gură de aer… Respir fără să mă mai grăbesc, am destule minute ca să învăţ să trec peste şi să devin mată. Şi aşa m-am maturizat prea repede, în aşa fel încât fugăresc încrederea în alţii. Zâmbesc profund, dar din ce în ce mai rar.
Paharul cu apă l-am împins pe podea, rostogolindu-l cât mai departe de mine. Nu mai vreau apă, când lângă mine e o sticlă plină cu vin…Îmi las inima muşcată de alcoolul dulce, ca tot ce ţine ascuns în ea să zbiere de durere şi să-mi părăsească pieptul. Înghiţitură după înghiţitură, ochii îmi joacă feste, desenele de pe pereţi râd, chitara cântă singură, persoanele din tablou îşi întorc gâturile şi se sărută, paharul se umple singur… Se agită depresiv cerul în paharul meu cu vin, pregătind o bătălie ce va năuci tot ce e teluric.
Pătrunde în camera mea cu armata ta de stropi şi sfârşeşte disperata încercare a tuturor obiectelor de a îmi readuce zâmbetul pe buze, mult aşteptată ploaie! Dizolvă-mi amintirile perfecte şi redă-mi raţiunea, fă-mă să cred că deţin frânghiile ce-mi mişcă trupul, căci refuz să cred că singurul nostru scop e să supravieţuim în fiecare zi. Arată-mi că toţi ne ascundem sub un strat gros de mizerie, că toţi avem secrete şi temeri, dorinţe şi enigme de rezolvat, lucruri şi alte persoane de uitat!

Aştept ploaia

2010-06-14T01:06:00.019+03:00

E noapte, în sfârşit! O briză răcoroasă intră pe ferestrele larg deschise, îmi sărută fruntea şi încearcă să mă liniştească. Nu sunt sănătoasă... Înnebunesc şi nimeni nu e capabil să observe acest mic detaliu. Oameni simpli, oameni cu vicii, oameni ce nu mai ştiu să iubească...Unde a dispărut toată naivitatea ce o păstram cu toţii în inimă? De ce nu mai tresărim la fiecare sărut? De ce totul a devenit o joacă? Cu sentimentele nu se joacă, cel puţin nu cu ale mele... Mă simt transparentă când am aceleaşi gânduri şi temeri zi după zi, când nu îmi pot înghiţi dorinţele. Copil mic şi prost, aşa m-ai alintat şi mi-a plăcut!
De ce nu pot să te scot din minte, când nici măcar ochii noştrii nu pot să se mai întâlnească? Voiam doar un moment cu tine ca să văd dacă fiinţa mea te mai interesează, destinul mi l-a oferit, dar tu ai fost prea preocupat cu altceva ca să îti cobori privirea 3 cm mai jos. Mă puteai găsi în agonia mea, puteai să vezi cum defapt mă sfârsesc treptat departe de tine, cum cad şi nimeni nu poate să mă salveze, doar tu...tu puteai să mă întrebi dacă sunt bine, să mă iei în braţe cum făceai cândva... Puteai să zici ceva...orice, căci mă simt atât de singură. Cât aş vrea să te lovesc cu pumnii, să te rănesc ca să simţi şi tu. Copil stupid voi fi mereu!
Astăzi nu voiam să te văd, voiam să te uit, fumând indiferentă ţigara amară, căruia nu-i văd defapt sensul. Voiam să simt ce simţi tu! Eu cred că nici căldura ei nu o mai poti simţi... Nu vreau să plâng, nu şi eu la fel ca toate fetele ce le-ai nenorocit...Unde îti sunt braţele când lacrimile mi se încăpăţânează să curgă pe obraz? Tu nu meriţi nici o lacrimă, ai recunoscut, însă eu ţi le ofer fără să-ţi zic un cuvânt. Copil plângăcios departe de părinţi, de toţi ce odată l-au iubit pentru cine e!
Spune-mi ce lucru bun mi s-a întâmplat de când te ştiu: mi-am pierdut încrederea în mine şi,fără să vreau, m-am împărţit în personalităţi confuze, ciudate, care nu mă reprezintă, nimic din mâinile mele nu mai iasă aşa cum vreau, m-am săturat să mă plâng mie, nu mă ajută cu nimic. În schimb visez, visez atât de mult încât aş prefera să dorm tot timpul, căci cum mă trezesc şi te văd la fel de nepăsător, mă înfurie gândul că urmează să plecăm şi n-am apucat să-mi deschid braţele cum trebuie... Copil nemângâiat, opreşte-te şi lasă-mă să te ating!
Rămân pe scaun, sorbindu-mi ţigara...Prin fumul ei revăd stropii de ploaie ce loveau geamul, în timp ce împreună frângeam inimi şi credeam doar în ceea ce aveam în faţa ochilor, râdeam zicându-ne că tot ce contează se întâmplă astăzi, iar mâine poate veni mai târziu ca de obicei. Spune-mi că îţi mai aduci aminte cum găseai motive şi veneai în faţa uşii mele când ploua...Băteai şi aşteptai nerăbdător să deschid, ca să îti potoleşti frigul ce-l aveai în suflet... Fiecare strop de ploaie ne găsea îmbrăţişaţi, şoptind nimicuri, găsind defecte celorlalţi... apoi te aruncai habsân spre buzele mele, sfâşâindu-mă, şi totul devenea nimic. Descărcam energia ce o ascundeam în noi, la fel ca norii de ploaie, dar îmi înnegreai mie sufletul de îndată ce plecai pe aceeaşi uşă. Copil al ploii, păstrează-mi umbrela ruptă...
Revino la uşa mea la următoarea ploaie! După atâtea zile de caniculă cu siguranţă va lovi o ploaie oraşul, ştergând orice urmă mizeră de îndoială pe care o simţim amandoi!Aştept ploaia... Iar pe tine te voi aştepta fără să te mai întreb pe unde ai umblat. Copil al nimănui, vei putea fii al meu încă o dată!

Seara

2010-06-07T11:24:00.005+03:00

Pe zi ce mă schimb, schimb gânduri, percepţii, imagini, vise, dorinţe, zâmbete şi lacrimi... Mă schimb şi în exterior îmbrăţisând timpul rece cu braţele mele supte.
La fiecare apus de soare ceva moare din mine, strivit se desprinde de trupul meu şi se aşterne alături de acele nimicuri numite amintiri, undeva în trecut, aşteptând ca întunericul să-l acopere ca apoi să dispară... Nu a existat niciodată!
La fiecare răsărit o altă persoană îşi coboară picioarele din pat, şi cu paşi mărunţi se îndreaptă spre oglindă, unde se priveşte cu teamă întrebându-se cine e. Ochii mari sunt cei care o liniştesc, având aceeaşi nuanţă, aceeaşi sclipire zi după zi.
Când mă împart în sute de bucăţele la orice rafală de vânt, cum aş putea să mă regăsesc ca să îmi descopăr sinele la fel ca înainte? Sub fiecare jet de lumină iasă la iveală aura gri pe care o ascund într-o inimă minusculă, ce deţine atâtea ciudate dorinţe.
Dezorientat cresc printre frunze de urzici, umbre de copaci, mult prea înalţi pentru un om ca mine, şi flori ,mult mai graţioase în valsul lor faţă de aceste mişcări confuze cu care mi-am obişnuit sistemul.
Mereu merg cu capul aplecat ca nu cumva să calc pe fiinţele ce se târăsc pe pământul sterp, despărţindu-mă de prezent. Refugiul de realitate e undeva între amintiri şi planuri.
Din mine a adormit fiara ce o ţin în lanţuri, căci îi simt respiraţia nepăsătoare cum îmi ridică pieptul, apoi mi-l coboară patetic odată cu moralul. În sfârşit a adormit nenorocita, după atâta zvârcolire, răgnete şi lovituri în inimă, plină de dorinţe irealizabile. Dormi în pace, rămâi adânc închisă. Lumina zilei nu o vei vedea nicicând, pentru că tu inconştientă râvneşti la tot ce nu poţi avea. Tu doreşti doar răul, doreşti ca ei să sufere la fel ca tine, ca apoi să râzi înfundat, satanic. Doreşti să le iei vitalitatea, dăruindu-ţi buzele calde, sângele pur, trupul pustiu de sentimente.Cu limba ta seacă vrei să le atingi fiinţa, să le suceşti minţile doar pentru că cineva a sucit-o pe a ta, lăsându-te lată pe pământul rece, incapabilă să deosebeşti obsesia de iubire. Obsesie... ştii că e doar o obsesie pentru că tu, eu, noi nu ne putem îndrăgosti...nu acum.
Cu capul în pernă mă aflu acum, desenându-mi cu lacrimi durerea. Nici măcar acum, după atâta timp nu ştiu ce vreau şi ce ar fi corect să fac. Mă întreb dacă mai are rost să mă gândesc la asta acum, când ,cât de curând, alte succesiuni de blocuri şi străzi se vor ridica între noi.Ursul cel mare de pluş, care mă proteja mereu, rămâne în partea cealaltă de pat, nu îl mai iau în braţe pentru că trebuie să cresc. Prea multe gânduri, logice, ilogice, fluturi, stele, sunete, suspine... Vreau să adorm şi eu, căci fiară sunt involuntar cu aceşti ochi roşii!

Furtuni ep 2.

2010-06-02T23:58:00.005+03:00

Se scuturau norii deasupra noastră,
Râzând în tunete şi fulgere de noi.
Aveam doar fard negru pe faţă,
Iar în bocanci apă şi noroi.
Fugeam printre săgeţi de picuri,
Fiind loviţi de pretutindeni.
Maşini cu farurile aprinse treceau grăbite,
În urma lor, mototoliţi, lăsându-ne.

Umbre negre, deficiente, mergeau mortuar,
Acoperind destine crude ce păşeau pe trotuar,
De sus mari bucăţi de cer se desprindeau,
Lovind neputincioşii cu ceaţă, vânt şi praf,
Şi totuşi, lângă tine, acest decor apocaliptic era neimportant.

Ridicoli sau nebuni trecătorii, plini de teamă, ne numeau
În timp ce cutreieram vitrine şi în reflexia lor ne sărutam.
În mână aveam mâna ta, iar ei toţi cu ură ne priveau
Neînţelegători şi asprii în logică, simple ţinte eram.

Cu toţii ştiau că va ploua toată ziua, blestemând în sec
Fugeau de apă ca de mir, şi totuşi păreau că merg încet,
Dezorientaţi se zbăteau ca să scape de ploaia rece
Când sfinţită era apa ce cadea printre pietre.

Stânci fără sentimente, cioplite de timp şi gând,
Au răsărit printre negrele umbrele rupte de vânt,
Necontenit nenorocite suflete neîmblânzite
Cutreieraţi şi astăzi străzi de afişe împânzite.
Rămâneţi în spatele nostru exagerând realitatea
Pierzând în urmă visele şi judecata
Noi... noi dispărem din peisaj.

Într-un labirint de sentimente undeva
Fiori se năpusteau violent asupra mea,
Părul îşi pierduse forma pe care i-o dădusem acum un ceas,
Dar tu îmi zâmbeai atât de dulce, încât simţeam...
Mâna ta rece şi udă cum se plimba pe spatele meu.
Tresăream la fiecare fulger, tresăream involuntar mereu.
Şi cu orice cuvânt ce-l rosteai te simţeam mai aproape
Scăldată în lacrimi de fericire, iubire şi şoapte
Visam pentru ultima dată, departe nimicuri
Cu ochii spre fereastra lovită de picuri.

Furtuni ep.1

2010-05-26T13:17:00.006+03:00

Pomii se mişcă într-un vals tenebru în suflarea aerului destul de rece pentru luna mai. Luna e undeva pe cer, îngheţată, după norii mari şi negrii, alături de stele ce nu mai vor să strălucească astăzi. Azi nu.
Oraşul doarme indiferent de haosul ce s-a născut afară, iar orologiul vechi bate molatic ora 4. Sunt atât de lucid pentru ora aceasta încât prefer să mă scufund în gânduri decât într-un vis a cărui desfăşurare nu i-o pot decide. Fereastra mea stă să se crape de la violenţii stropi de ploaie. Vântul muşcă flămând din ziduri, demascat de flash-uri cereşti de lumină. În sunete impulsive de tobe cerul răsună, dar ochii lumii rămân închişi, nepăsători, inconştienţi.
În cochilia mea încep să ruginesc în păcate, iar azi mă simt un ciudat fără cuvinte, un simplu obiect murdar pe care toţi au pus mâna, apoi l-au lăsat neinteresaţi pe raftul prăfuit al unui magazin de antichităţi. Azi mi-am pierdut luciul, strălucirea ce o mai păstram la rădăcinile sufletului meu albastru, deschis să îmbrăţişeze orice persoană, orice fiinţă incapabilă să-şi ridice moralul din propriile zvârcoliri interioare. La un val imens de nebunie mi-am pierdut şi pelerina mea de caracter, care mi-am confecţionat-o singur în anii de singurătate şi incertidudine, protecţia mea pentru haosul de afară. Misterul ce sălăşluia în jurul meu s-a disipat într-o clipă, lăsându-mă gol, zăpăcit, un obişnuit „eu”, un vulnerabil păcătos ce mereu zâmbeşte, minţind în stânga şi în dreapta că nu iubeşte, însă nu e vina mea că timpul o cere, la fel şi inima mea incompletă.
Azi toate şi-au găsit sfărşitul, mânjindu-mi cămaşa în drumul lor disperat către pierire. Azi am rămas doar cu mine... restul a scăpat de sub control şi a devenit fără importanţă.
Azi imaginile nopţii trecute şi-au pierdut claritatea, iar ce am simţit atunci şi-a micşorat intensitatea. Las toate să se dărâme peste mine, înghiţându-mă sec, căci mi-am dat seama că nu pot salva pe nimeni când sunt doar o iluzie în care nu cred nici măcar eu. Nu reuşesc să adorm... Dă-mi motive să adorm când totul în jur se schimbă, se destramă, rupându-se de esenţial !
Vorbesc pe înţeles sau nu, scriu tâmpenii, accept orice doar azi... Căci azi nu se va stinge ca restul zilelor fără un motiv. Îmi ridic moralul, scuturându-l de praf, îmi ascund secretele ca să merg înainte încrezător. De furtuni voi putea scăpa uşor, căci de astăzi nu mai există mâine!

Făptura sufletului meu

2010-05-23T17:17:00.004+03:00

Daca-i ştii ce e dincolo
De ochii trişti ai mei…
Un suflet pur e-acolo
Ce priveşte ochii tăi.

Dar adesea el găseşte
Întuneric, nici urmă de lumină,
Însă cu ochelari de-abia se zăreşte
O inimă ce bate timidă.

Sufletu-mi sare de bucurie
Când pe faţa ta zăreşte
Gura neatinsă, de culoare purpurie,
Ce deodată-mi zâmbeşte.

Prima dată s-a pierdut,
M-a făcut să închid ochii
Să nu-mi dau seama unde s-a dus
Şi-mi tremurau încet genunchii.

Mi-a şoptit să-l las făptura s-o vadă
Să-i vorbesc fără importanţa,
Iar el să-ncerce s-o citească
Uitându-se atent la a sa faţă.

N-am obiectat însă nimic,
Săream de la un subiect la altul
Mă gândeam ce să mai zic
Sufletul ca să mi-l satur…

Ce ai drace, nu te saturaşi?
Tot la faţa sa privesşti
Cât de mult aşa ai să mă laşi?
Ai de gând să te opreşti… ?

Nu zici nimic, păcătosule,
Într-una tot zâmbeşti
Lasă făptura, prostule
Că nu ştii ce ai să păţeşti!

Tu nu-ntelegi de voie bună
Căci cu focul nu-i de joacă?
Vrei ca inima-mi nebună
Încet, încet de ea să-i placă?

Sufletul a uitat de mine,
Soarbe toate cuvintele ei,
Ce nu am făcut eu bine
De acum privesc neîncetat la ochii tăi?

poezie scrisă în 6.04.2005 h 16:33-17:00

Ascultă...simte

2010-05-22T15:12:00.009+03:00

Ascultă paşii ce se pierd în urma ta,
Simte ce rece se poartă lumea rea.
Povestea e gata, s-a ajuns la deznodământ
Te aşteaptă lopata să te-mbrace în pământ.

Ascultă cum vorbesc în şoaptă şi-apoi râd,
Abia aşteptă să te vadă-n mormânt.
Simte cuiele reci ce sicriul ţi-l stăpung
Şi clopotele, în cinstea ta, de departe se aud.

Ascultă spiritele lăsate pe acest sumbru pământ
Cum cântă şi dansează aproape de mormânt,
Simte bucuria lor cu miros de mucegai
Înghite-ţi apoi frica şi păşeşte înspre rai.

Preotul, sărmanul, sufletul încearcă să-l salveze
Şi calea ta strâmbă spre cer s-o lumineze,
Dar îngerii, atât de îngroziţi de povestea ta,
Pasivi lasă torţa jos şi-ncearcă a te uita.

Ascultă-ţi inima, după atâta timp, însfârşit stagnează,
Iar sângele în ale tale vene nu mai pulsează.
Simte focul ce-ţi va arde sufletul cu satisfacţie,
Dorinţele nu se mai indeplinesc când trupul moare.

Ultima sărutare i-o vei da ei, plin de ceaţă în ochii cu cristale de sare,
O vei înăbuşi de iubire, găsind apoi că cea ce ţi-a răspuns la sărutare
Nu e nicidecum silueta celei ce o credeai a fi ultima ta alinare,
Ci o tenebră umbră, o iluzie, o simplă formă a celei numite "moarte".

Credeai că viaţa ta se va termina frumos, altfel,
Dar te-ai înşelat amarnic, se termină la fel:
O groapă, un sicriu, pământ şi-n final o cruce,
Iar acolo, în adâncuri, trupul sufletu-l va plânge.

Şi tot timpul ai ascultat acestea cu ochii-nchişi
Degeaba încerci, că veci n-ai să-i deschizi,
Simte-ţi pentru ultima dată corpul amorţit
E prea târziu acum, tu...dormi liniştit.

poezie scrisă în 27.12.2005 16:20

Telefonul sună...

2010-05-14T12:07:00.011+03:00

Telefonul sună, un buton se apasă, conversaţia începe:
-Vino şi deshide uşa!
-Pleacă.
-Cum să plec? Sunt eu, nu te mai prosti şi dechide!
-Pleacă!
-Dar ce se întâmplă? Ce faci?
-Plâng...
-De ce?
-Acum mă întrebi? Acum?! Ciudat...
-Nu te înţeleg...
-Niciodată nu mai înţeles, de ce acum ar fi altfel?
-Nu mai dramatiza, copilă! Devi ştearsă, patetică chiar... Lasă-mă să intru şi totul va fi ca înainte.
-Uite cine vine să mă viziteze, oferindu-mi consolare temporară! Fericirea în persoană, legată la ochi cu trufie şi ignoranţă. Dă-mi pace... Am râs destul crezând că îmi poţi salva sufletul. Tu nu eşti pentru mine. N-am să-ţi deschid, nu ai decât să spargi uşa...
-Nu sunt atât de disperată! Altele ar da orice să fie cu mine... Şi tu m-ai primit de atâtea ori în casă fără să-ţi pese cine sunt cu adevărat.
-Acum ştiu cine eşti... Nu-mi doreşti binele, chiar dacă mă faci să râd, chiar dacă îmi pierd minţile şi devin un animal turbat de fericire... Toate dispar cât ai pocni din degete atunci când rămân singură. Aş vrea să-mi găsesc sinele în picurii ce-i vărs, măcar să nu-i lepăd în van, dar fiecare se scurge haotic spre a lovi cearceaful, murind într-o mare de linişte. Aş vrea să te rup din inimă, capriciu insolent... De ce mă încăpăţânez să cred că tu nu poţi fi cea ce te descoperi lor?
-Lor? Ce vorbeşti? Aceasta sunt eu!
-Cu câtă siguranţă ai spus-o, aş crede dacă nu aş fi aşa confuză astăzi. Mă întreb de ce mă încăpăţânez să cred că dacă îţi am mâna pot trece peste problemele ce le deţin? Norocos suflet am! Înghite-ţi cuvintele, azi nu te mai cred! Întoarce-te de unde ai venit, cu îngerii şi demonii care i-ai adăpostit în mine, ca să rămân doar eu...
-Nu vreau! Sunt parte din tine deja, nu ai cum să scapi de mine... Vei deveni fragilă, copilă, şi cuvintele te vor putea crăpa. Mă poţi ignora, mă poţi uita pentru câteva clipe, dar nu mă poti ucide, căci ai muri odată cu mine.
-Atunci, adio! O împuşcătură asurzi tonul de la telefon. La un colţ de decor sângele se aruncă victorios peste pieptul celei din cameră. În celălalt colţ, pe scară, încremenită, şi totuşi incapabilă să înţeleagă, o altă persoană s-a prăbuşit la pământ, dematerializându-se.

Departe de dansul picurilor roşii, o scrisoare îşi face loc înspre lumină.
„Înebunesc în acest carusel în care m-am urcat, din care nimeni nu mă poate ajuta să cobor. Urăsc să mă privesc în oglindă, să-mi văd chipul pe care ceilalţi îl ignoră sau poate eu sunt de vină că nu le pot arăta ce sunt... Sunt un demon, sunt o fiară neîmblânzită... Sunt un înger, sunt un fulg ce se aruncă atât de uşor, fără teamă, spre pământ... Sunt un simplu om vesel ce bate la propria-i uşă, căutând să modifice realitatea... Sunt un suflet dereglat ce plânge noaptea, căci a mai trecut o zi şi toate au rămas la fel de confuze. Sunt opiu, sunt o palmă. Sunt o voce a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aş despărţi în două.
Rămâi cu bine, mamă! Te rog, iartă-ţi copila ca nu a mai îndurat să-şi mai vadă reflexia diformă pe chipurile celorlalţi. Înainte ca ea să pună mâna pe sufletul meu o voi alunga, cu toate defectele ei impertinente, departe de pe trupul meu. Nu te preocupa, mamă... Din sânge voi renaşte cu un suflet nepătat de ceilalţi, pe a cărui haină nu îşi va şterge nimeni creta de pe mâini. Aşteaptă-mă...”

Iubire ţinută în lanţuri

2010-05-04T16:12:00.014+03:00

Ţine departe întunericul de mine,căci mă sufocă în braţele sale pline de vise şi îmi scoate la suprafaţă temerile neîntemeiate. Numai tu poţi să mă desparţi de ceea ce nu sunt, sărutându-mi gura pe ascuns... Mi-aş vinde o bucată din suflet ca să îmi răneşti tu buzele, lăsând iar sângele să le umezească. Aş putea trăi în durere lângă tine, aş putea să-mi smulg suspinele neclare, să-mi rup în bucăţele hainele mizere, m-aş putea hrăni doar cu iubire şi pastile de zahăr, însă mi-aş toci ghearele de fiară ca să nu-ţi sfâşâi pielea... Tu nu meriţi să te distrug.
Ochii mei mari îţi caută figura, vor să alunece de pe fruntea-ţi, pe ochi, pe gură... Mi-e poftă de buzele tale cărnoase, de obrajii tăi pălmuiţi de atâtea cuvinte, ale căror stăpân nu sunt eu, de gâtul tău nemuşcat... Îmi doresc să te pot ridica în aceleaşi extaz în care sunt eu la întâlnirea ochilor tăi, tulburi de tristeţea ascunsă în adâncul lor. Eu îţi cunosc sufletul, îl citesc atât de uşor doar privindu-te, dar nu îndrăznesc să îmi compar nebunia cu a ta... „Oamenii nebuni nu se pot îndrăgosti”, mă mint de fiecare dată când simt că sunt cu adevărat complet. Prefer să ne vânăm în continuare emoţiile, adorând aceste scăpări spre fericire sub egida săruturilor tale. Clocotim de răceală, având mereu norocul de a îngheţa orice scânteie ce ne-ar putea aprinde trupurile deşarte, nevăzând simplitatea lucrurilor, căci iubim să ne complicăm prin răspunsuri filozofice la întrebări ce şi le pune un copil. Preferăm să ne ascundem ploaia, înveselindu-ne cu băuturi reci şi ţigări calde de râsete.
Răneşte-mă, nu-mi pasă cât timp te pot simţi! Abuzează de naivitatea mea, manipulează-mi gândurile şi acţiunile viitoare, stoarce din mine orice speranţă că ne vom iubi vreodată, cruţă-mi ,te rog, viaţa atunci când te avânţi înspre neînsemnatul meu trup, înfruptă-te din sângele ce ţi-l ofer, joacă-mă pe degete, supune-mă oricărui tratament distrugător pe care crezi că îl merit, apoi distruge-mă complet cu aceleaşi vorbe fără rost despre iubire şi incapacitate! Leagă în lanţuri ceea ce este între noi, leagă două fiare împreună, apoi părăseşte-ne, lăsându-ne în întunericul în care m-ai găsit înainte să apari. Tu ţine această iubire în lanţuri, eu te voi ajuta s-o renegi...
Deşi nu te-am văzut ieri, nici azi şi poate nu am să te văd nici mâine, rămân acelaşi nenorocit plin de vise, străin de sentimente până te voi avea din nou, te voi gusta în întuneric, fără să zic nimănui, nici măcar ţie, ce ascund.

Alb

2010-04-17T16:35:00.006+03:00

Mi-am deschis astăzi ochii şi m-am întrebat „De ce sunt aici?” Pereţii diformi,fără urme de şlefuire,de un alb imaculat mi-au răspuns prin linişte,respingându-mă.
M-am ridicat din patul tare,în care îmi petrec majoritatea timpului citind,visând,sperând şi cu ochii zăvorâţi încă de somn am găsit destul de uşor calculatorul vechi...Vreau să aud o voce veselă care să-mi dea puterea să zâmbesc şi astăzi.Apăs play...muzica infernul meu cel dulce.
Rămân totuşi derutat...Mă întreb dacă nu alegeam să vin aici,în acest oraş plin de opiu,oare te mai întâlneam?Cine m-a împins tocmai aici,ca să-mi sfârşesc copilăria dând cu capul de pereţii albi ai nebuniei mele?De ce aici,când există atâtea locuri?De ce tu?Tu ce dăruieşti indiferenţă,eu ce schitez utopii,lăudăroşi simpatici care strigă întruna,crezând că centrul e tocmai el,care ar fi şansele?
Privesc în jur...albul acesta mă seacă...pereţi pentru oameni nebuni plini de gânduri şi temeri. Comic...le văd crăpăturile şerpuind în voie...oare sunt venele nebunului alb? Sunt în interiorul unui monstru alb,ce m-a devorat în timp ce eram prea preocupat de alegerea unei perechi noi de ochelari?Am fost gustos?Dacă am murit? Simt asta deoarece nu am mai progresat cu nimic...Sufletul mi-a fost strivit...Nu am destulă lumină,nici destul cer liber,nici destul aer şi nici destul orizont.Sunt oare într-o mare parodie despre egoism,dragoste,nebunie şi moarte?Dacă da,dă-mi voie să râd!Să râd căci mereu alegem prost...gândim mult ca să terminăm prost.Şi,te rog, de data asta fii de acord cu mine!
Mă simt ciudat... stomacul îmi este gol şi totuşi acolo ceva dă din aripioare,însă oricât aş iubi toate creaturile lui Dumnezeu aceşti fluturi trebuie omorâţi...Am înghiţit prea multe vise,am crezut prea multe, trebuie să ucid! Îmi ucid fiinţa...nimeni nu va protesta...
Vreau acasă...Mi-e dor să fiu copil!...Atunci voi pleca chiar mâine,ca sfârşitul zilei să mă regăsesc în braţele celei ce mi-a dat viaţă...Oare să o cert? E ea de vină că am ales şi astăzi prost,cât şi ieri...? Nenorocit trecut,de ce întotdeauna exişti în prezent?
...şi totuşi, dacă m-ai întreba dacă aş vrea să schimb ceva, aş răspunde mândru„NU!” cu o mulţime de regrete în spatele acestei minciuni,dar mă descurc,ştiu că dacă alegeam altceva sau pe altcineva mă loveam de altele,nu-i de mirare că am o viaţă agitată...
Hai să tăcem...vreau să-mi aud pereţii albi cum respiră... pereţi enervant de albi!
Alb,alb,alb...

Things i'll never say

2010-04-02T03:12:00.006+03:00

Respir încet…încerc să-mi controlez trepidaţiile inimii. Vibrez de la atâta incertitudine şi ghemotoace de fluturi adăpostite în stomac. Aş vrea să îmi pot da şansa să plutesc din nou,dar e ceva ce mă trage înapoi,mă reţine în această stare de oscilaţie continuă.De mine se desprinde curiozitatea,în centrul obsesiei mele te afli acelaşi tu. Tremur la auzul vocii tale şi totuşi par indiferent în faţa fiecărui gest ce mi-l expui. Îti ador privirea,dar adesea simt cum îmi străpunge gâtul,lăsându-mă fără replici,un geniu prost fără de vorbe,căci vocea mi se îneacă,scade în intensitate precum o maşinărie a cărei baterie este pe terminate.Ador să-mi zic că te urăsc,că nu eşti ceea ce caut,dar totuşi eşti. Un simplu joc stupid pe care l-am ales să-l jucăm...mereu noi doi...separaţi de fum, oameni, principii,idealuri,obiecte minuscule ce ne deranjează retina. Mă privesc poate a douăzecea oara astăzi în oglindă...simt că am epuizat tot ceea ce am mai interesant în mine,căci tu mi-ai luat toate forţele,limitându-mi mişcările în frisoane...nu mă mai lasa să înnebunesc complet! Dar astăzi dispare sub acelaşi apus de soare,eu iarăşi dispar pe drumuri căutând alinare,cu gânduri naive mă îndemn să adorm ca maine să te văd din nou...şi iar n-am să-ţi spun ce simt şi de ce îmi pare rău.

Identity Crisis

2010-03-20T14:29:00.002+02:00

S-au desprins zilele din calendar, zburând în cerc, luându-mi căldura, lacrimi cad fără ca eu să mă dezmeticesc, conectat mereu la propriu meu magazin vise cu termene expirate. Când mă voi opri?Cât de des mă pot schimba într-o viaţă? Degeaba încerc să mă regăsesc printre alţi neînţeleşi,căci nu voi găsi răspuns niciodată... Păşesc încet pe străzi aglomerate,căutându-mi reflexia în ferestrele magazinelor şi a maşinilor parcate pe trotuar, reflexii dure a ceea ce nu sunt,o suprafaţă colorată a unui nimic interesant. Lasă-mă să trag aer în piept ca apoi să alerg prin viaţă, cu ochii închişi să îmi aleg cărarea,schimbându-mi ritmul ori de câte ori mă sperii de umbrele ce mă urmăresc ...Captiv printre vânatăi şi răni adânci,flămând sunt după aceasta vânătoare zadarnică de eu,flămând de mine,presărat cu egoismul meu absurd... Se desprind din mine cioburi colorate,reci,fără forme artistice,doar simple cioburi fragile din ceea ce sunt în faţa tuturor. Mă intreb mereu cine sunt...Dar tu,tu ştii cine eşti? Aş vrea să ne deprimăm cu gânduri nocive pline de indiferenţă! Vreau să dau şi eu piept cu realitatea,cu indiferenţa ce ne face corzile vocale să tremure...Dar dacă stelele pică în întuneric,nu se mai trezesc. Încordat,aştept momentul în care mă voi cunoaşte. E ciudat să ai un singur corp,în care să adăposteşti mii de personalităţi...nici nu ştii ce trebuie să alegi.
...tu scormoneşte în lutul din mine,şi găseşte-mă! Salvează-mă,căci eu nu ştiu ce vreau!În braţele tale îmi încredinţez neputinţa, trupul şi neştiinţa, viaţa şi credinţa ,sentimentele şi raţiunea.Adună cioburile căzute în urma mea,căci toată lumina se oglindeşte în ele,şi toti au să-mi zărească urma.Lasă-mă să-mi închid ochii roşii,să adorm după atâta zvârcolire interioară…Stinge lumina,în seara asta tu mă vei proteja de mine!Ajută-mă să renasc!

Despre încredere...(temă dată de Zangăniţi)

2010-02-21T19:02:00.007+02:00

Naivi ne-am născut cu toţii,ne-am dus uşor către lumină,că să descoperim că întunericul cu care am fost obişnuiţi nu avea atâta agitaţie şi nonsens ca lumea ce am zărit-o sclipind în braţele razelor de soare. Prea mult zgomot,prea multe minciuni se lasă odată cu praful pe hainele noastre,ne jucăm cu prea multe iluzii ca apoi să cădem inconştienţi în genunchi,plângând.
Am crezut că ochii nu pot minţii niciodată,sub culoarea lor desenată în cretă,şi ne-am zis că monştrii există doar în coşmarurile noastre de când eram copii...Dar noi ne minţim şi singuri,ascundem gânduri... când ,defapt,ei se ascund în noi. Rănim pentru a simţi mirosul dulce de sânge, sătuli să fim vânaţi şi să cădem drept victime.Ciudat...Suntem răniţi,simţim pe pielea noastră durerea,şi totuşi ceea ce ne ridică în picioare e răzbunarea de a oferi acelaşi plăcere dură.Rănim nevinovaţi,nevinovaţii devin ucigaşi de sentimente şi donatori de cicatrici pe inimile altor nevinovaţi şi tot aşa,un joc de cercuri,pentru că nu ştim să o luăm de la capăt şi să vedem inocenţa din alţi ciudaţi ca noi. Iubim apoi nimicul,şi sperăm că nu vom mai gusta amara suferinţă,şi îmbrăcăm indiferenţa ca să putem lua viaţa în plin.Metode de autodistrugere...
Plouă în noi cu sentimente... căutăm încrederea absolută,fiinţa aceea ce nu ne va trăda niciodată,dar pe cine minţim,când noi înşine am rănit pe atâţia? Iar semenii noştrii,ce păşesc pe vârfuri ca să nu-i auzim cum ne încalcă încrederea,apar şi dispar din peisajul care ne înconjoară,fără să-şi ceară iertare.
Nu sunt încă sigură că vreau să renunţ la încredere,deşi toate cad pe lângă mine,în cioburi reci de sticlă.
Eu una nu mă pot desprinde de naivitate,îmi este încrustată în măduva spinării.Inspir uşor,trăgând în piept toate nimicurile ce învârtesc lumea în delirul ei sumbru. Expir prin vise la fiecare colţ de stradă, crezând în monştrii ce mi se descoperă pe clădirile întunecate... Greşeala mea e că îi adăpostesc în suflet! Îi primesc cu braţele deschise,sărutându-le gura plină de minciuni,râd la glume...râd şi la surprizele provocate instinctiv,fără să spun nimănui ce simt. Credem în tot ce se mişcă,zicând că deţin aceeaşi inimă la fel ca noi. Suflete fără pată, şifonate de încrederea dată mult prea repede pe o tavă.Îmi este dor de culorile acelea clare de oameni pastelaţi pe care le vedeam cândva demult,fără să mai am nevoie de altă sursă de fericire.Acum am devenit cu toţii neînteleşi,alergând după planuri ireale,ce se desprind din nori.
Nu vreau să rămân cu mine însumi,de aceea cred în tine,în el,în noi...chiar dacă...

Suflarea rece a timpului

2010-02-12T23:00:00.012+02:00

Tic tac tic tac...simt timpul cum trece peste mine,controlându-mi fiecare mişcare, smulgând în urma suflării sale reci fiecare cicatrice, ce şi-a găsit adăpostul pe un trup frivol şi îndoielnic.Simt cum îmi trage din piept şi puţina viaţă care se mai agită în mine,delirant printre vise.
Dispar,aşa cum a vorbit inima ta îngheţată...Închide ochii,acoperă-ţi cu mâinile urechile, să nu iei parte la agonia disipării mele şi a cioburilor rămase dintr-o iubire. Pot oare să-ţi şoptesc un ultim secret? Dacă te-ai întoarce, şi m-ai privi, ai putea să vezi ticălosul ce se stinge,scăldat în picături sărate prin a căror coliziune cu asfaltul se nasc sunete tragice inferioare stării sufletului meu. Nu te preocupa...doar încurc cuvintele ca tu să rezolvi enigmele ce se ascund sub ele.E doar un joc de sentimente şi trăiri spuse,aparent,fără sens, care se colorează prin cuvinte. Cuvântul... cel mai concret aspect al comunicării,şi iată-ne închişi între pereţii mândriei noastre,străini printre particule de praf.
Nu aş vrea să mor din prezentul tău...dar timpul trece,iar tu ai hotărât să închizi uşa, gonindu-mă afară din viaţa ta,care până nu demult era a noastră.
Timpul...înloc să-şi oprească asprele ace,el continuă să mă înebunească prin rotiri şi amintiri, gânduri şi momente ce nu se vor mai repeta. Ceasul se zbate să umple camera cu ticăitul lui licărit ,dar sumbru, aşa cum eu m-am zbătut să-ţi umplu viaţa cu lucrurile mărunte ce mă reprezintă,dar nu destul cât să te completeze.
Pe marginea celor întâmplate rămân copil al timpului,depănând firicelele unui destin,în câteva clipe înaintea sărutării mele cu asfaltul moale,oprind ceasul sub un bloc de gheaţă... Eu,una,nu mai rezist presiunii de limitare a timpului.Vreau să uit,vreau să zbor...Rămâi cu bine,rămâi in urmă!

Lăsaţi-mă să fiu trist!

2010-02-08T01:43:00.016+02:00

M-am săturat să îngân cântece care,aparent,îmi descriu banala situaţie în care mi s-a încâlcit sufletul.Acelaşi tavan ,pictat cu steluţe vechi fosforescente, e în calea ochii lor mei roşii,neînchişi de atâta vreme,mă duce în delirul unei insomnii continue. Rămân în confortabilul meu loc plin de teamă, cu prea multe gânduri ce îmi obosesc mintea negăsind soluţia.
Fumez...e singurul viciu care mă face să nu îmi mai simt trupul tremurând,mă calmează,dar mai am 2 ţigări şi noaptea tocmai ce a oprit becul peste oraş.
Lacrimi încă mai curg,ştergând sărutările ce le-ai împrăştiat pe faţa mea...Nu vreau să mă opresc din plâns până când nu vor dispărea toate urmele atingerilor tale. Tot ce am fost cândva s-a stins undeva în urma ta,atunci când ,fără să-ţi pese,ai refuzat un neînţeles ca mine,neînţeleasa fiind chiar tu.M-ai lăsat gol, murdar, incomplet, singur, demn de milă... Trandafirii putreziţi îşi scutură spinii pe inima mea în suferinţă,iar tu... tu mă întrebi dacă te-am uitat. Rămâi inocentă pentru mine,deşi cu o simplă alegere ai ucis un om...
Mă întreb:cum ar fi să nu mai simt nimic,să devin opac,fără de sentiment,să nu mai arăt nimănui ce simt,ce vreau şi ce caut? Aşa,mai bine nu aş mai trăi.Când totul se destramă,frica te împinge să cauţi alternativa cea mai uşoară...Îndură-te soartă! Mai aruncă o dată zarurile pentru drumul meu presărat cu atâtea mărunţişuri ce mereu mă doboară.
Restul din jurul meu mă îndeamnă să trec peste.Ce ştiu ei? Eu sunt doar o minciună care nu mai poate colora adevărul în care suntem pedepsiţi să trăim.
Restul mă îndeamnă să zâmbesc.Cine se cred ei?Posteruri de zâmbete schiţate ce îmi zguduie fiinţa.
Spuneţi ce vreţi,credeţi ce vreţi,putred sunt înăuntru chiar dacă asta nu vreţi să vedeţi. Lăsaţi-mă să fiu trist!

2010-01-24T22:30:00.004+02:00

Primul premiu pentru acest blog vine din partea lui Greenx,posesoarea blogului "Rusted Echoes".Multumesc!

Noi...

2010-01-23T22:17:00.004+02:00

Suntem toţi la fel,singuri mereu printre atâtea foi
născuţi sub un anume tipar ales de ceilalţi pentru noi.
Aceiaşi ochi,dar cu altă sclipire de culoare,
altă privire,alte imagini distorsionate de acelaşi soare,
Acelaşi nas,de diferite dimensiuni şi forme,
ne trezeşte alte amintiri din parfumuri şi dogme,
Aceeaşi gura,dar alte minunate buze,
altă substanţă în glume,
alte danturi ascunse
şi mii de cuvinte nespuse.
Aceeaşi piele,conturată cu cearcăne sumbre
sau riduri profunde,
Aceleaşi urechi ascuţite
sau mute,
Aceeaşi stuctură de manechin de plastic,
cu rotunjiri mărunte
sau din contră multe,
Aceeaşi inimă bate,găsind aceleaşi sentimente în toate,
lovind pieptul să uite atâtea şoapte,
rostind ritmuri uşor diferite
şi cuvinte timide.
Aceleaşi organe alături de ea,
încearcă să tină pasul cu restul pompând mereu
lichide şi lacrimi ce se usucă greu,
Acelaşi trup influenţabil,manipulat şi corupt de alţii,
se zbate să audă acele nedemne şoapte..."eşti altfel"
Acelaşi timp trece peste toţi,răpindu-ne frumosul
iar noi ne plângem destinul ce-l credem al nostru,
Vesele umbre suntem,dansând pe structuri de clădiri
Urlând către ceruri şi dorim să nu mai fim,
Cutreierăm toate bolile în sange,
ca să clipim şi să nu mai plângem.
Tragic vedem trandafirii plini cu spini,
Înloc să vedem că spinii au trandafiri şi să zâmbim.
Blocaţi în acelaşi stadiu de maşinărie umană
rămânem pe drumuri cerşind vise de pomană.

Suflet născocit pentru o altfel de lume

2010-01-20T14:46:00.002+02:00

...Dispare repede inoceanţa noastră,cât ai clipi,
şi secunde de ai număra nimic n-ai mai găsi...
Azi mi-am cusut o altă personalitate pe trup:dominată de gânduri,cufundată-n visare,mama cuvintelor neîntelese,procreate în imenistatea goliciune dinăuntru meu.
Şi aşa ies în ploaia de afară,păsind încet,fără să zic nimic.Parfumul ei rătăcit îmi desface haina,las ploaia să mă pătrundă.Alunecă fin,simt fiecare picătură ,iar fiorii reci se ghemuiesc în mine găsind toate rănile ascunse în drumul lor.Scrâşnesc din dinţi,mă ustură...dar ploaia mi le curăţă, suflând apoi cu granule de nisip ca să-mi întregească trupul de lut.

...Adulmec vise,întinzand mâna să le prind printre picurii ce din nori ţâşnesc,
Caut caldură,îmbrăţisând străinii cuprinşi de răceala dimprejurul meu,
Privesc în van ca să descopăr culori vii în griul pitoresc,
Mint că eu cunosc lumea aşa cum e...eu o cunosc în felul meu.
Cunosc atâtea,încât regret că nu ştiu nimic.Aş prefera să mă sting în întuneric,fără să mă zbat,ca o flacără fără aer,decât să-mi ard pielea fină,ofilind încet în durere, sub razele fierbinţi ale realităţii.
Deci nu-mi spune nimic,nici nu vreau să aflu!Mi-e teamă şi nu aş vrea să ştiu...lasă-mă în umbra întunericului,aici mă simt altfel,mă simt în siguranţă.

La 28 de ani

2009-12-30T20:32:00.013+02:00

In bodega garii sunete tragice de monede cad pe tejgheaua imbibata de alcool si sange.
-Sunt insuficienti,domnule!Un glas tanar si tandru incalzeste atmosfera.Niste ochi mari,manjiti de un machiaj vechi,si o fata palida,fara obrajori,acoperita pe jumatate de un par vopsit de un negru albastrui,apar de dupa paharele murdare.
-Pizda masii,pai tu iti bati joc de mine fatuco?Rachiul meu este 50 de centi...turbat un betiv striga.
-S-a...s-a scumpit,dom-domnule!E 80 de centi,se balbaia copila.
-Fir-ar al naibii viata,Uniunea Europeana si chelnerita imputita!Cine dracu te-a pus pe mata aici?
-Soarta...iar in clipa urmatoare ochii aceeia limpezi se tulburara in lacrimi.
-Plangi,curvo?Asa iti trebuie,maresti preturile aiurea.Acum trebuie sa ma duc in soare sa muncesc din greu pentru paharelul ala.Uita-te afara...e o caldura insuportabila...si cadavrele cainilor calcati si lasati pe marginea drumului duc a miros de friptura....Pff,mi-e foame.Da-mi paharul sa-mi potolesc concertul ce sta sa rasune din mine.Oamenii stau mai mult in casa,nu iasa sa-i strapunga soarele prin crestet.
-Imi pare rau,domnule...
-Taci din gura, si daca chiar iti pare rau da-mi paharelul ala de acolo plin.Hai uita-te cu ochii aia faini la mine,tare frumusica te-a facut maicata.Cati ani ai,24?
-28,domnule...
-28?!Nu pari,esti asa mai rahitica si poate albeata de pe fata ta te intinereste ca o pudra dinaia frantuzeasca...Daca nu erai baricadata dupa tejgheaua asta,te-as pipai nitel,si te-as trage dincolo in spalatorie...ah!Se vede ca in trupusorul ala nu si-a mai infipt nimeni unghile,sau te-ai dat si tu pe fete,cum sunt toate acum.Cica e moda! Cata nesimtire pe ele,iubindu-se cu plastic.Nu mai sunt buni barbatii...
Fata,in adancul ei,auzea doar vibratiile cuvintelor imbatate de atata tarie.
-La ce dracu te gandesti...tu?!Ce faci?
-...dansez in cenusa planurilor arse...
-Al naibii sa fiu...Tovarasi,in bodega asta nenorocita isi are adapost un filozof!(un val de rasete lovi urechile copilei)Un filozof ce ne scumpeste bautura pe zi ce trece!Ai facut scoala,ha cumatro?Crezi ca esti diferita de noi?...Noi respinsii societatii,flamanzii impliniti cu alcool,slujitori ai paharelor...Noi nu mai credem in vise,copilo,caci ne inecam mereu mintea ca sa vedem rozul acela pe care-l zaresc bogatanii. Nu suntem prapaditi pentru ca dorim sa ne imaginam ca nu mai exista ratiune sau sentiment.La dracu cu lumea asta! Tot ce-mi doresc e un paharel,un paharel nenorocito,de parca 30 de centi iti scade cu mult salariul.As fi vrut sa fiu eu dincolo de tejghea,dar mainile ar imbratisa intr-o clipita toata bautura si m-ar omora in luminoase iluzii circulare.
Cu ochii lipsiti de sclipire,ea ii intinse un paharel in fata,lua de pe raftul prafuit sticla,mai mult goala decat plina,si turna in pahar spre delirul omului.
-Poftiti!Va rog sa va asezati la masa...
-Asa scumpete,mancu-ti ochisorii,si terminandu-si vorba a dat pe gat,dintr-o inghititura,tot spirtul.Al naibii,dar bun e!Mi-a gadilit gatul in drumul lui...Auzi? Ai o tigara?
-Nu fumez,domnule,zise fata cu aceeasi voce calma.
-Pff,pe langa faptul ca esti filozof,mai esti si mielu' lu' Dumnezeu...sau ma minti?Cine mai crede azi in EL?Doar babele...ranji absurd.Hai da-mi o tigara!
-Nu fumez,domnule.
-Lasa-ma in pace,prefacuto!n-ai nimic,nimic,nimic...(indreptandu-se catre usa)auzi ca nu fumeaza,nenorocita...isi puse sapca in cap si iesi.
Neafectata,a ramas cu ochii deschisi spre zarea ce lumina doar lumea ei...
"O noua editie Eurovision...2016...Astazi,dupa mii de preselectii,juriul aduce in fata dumneavoastra cei mai talentati cantareti...(aplauze).Fara sa mai tragem mult de timp,dragul meu Stefan Banica,eu zic sa incepem.
-Desigur,Andreea!Sa invitam prima trupa...cea care de cand a aparut pe piata muzicala nu a facut decat sa doboare recorduri.Cu siguranta nu mai au nevoie de alte prezentari,asadar,doamnelor si domnilor...PROPAGANDA...Aripi"
-Ii cunosc!sari fata ca arsa,impartasind bautorilor o prietenie veche ce candva ii lega...Ii cunosc!

Propaganda - Aripi

"*Ai pierdut un suflet în drumul tău spre glorie
Ai uitat ceva pierdut prin praf, prin ploi, prin amintiri"
-Amintiri...
"Cauţi acum alt suflet la mile depărtare"
-...departare
"Chiar n-ai înţeles cât de aproape am fost, puteai chiar să mă atingi"
-n-ai înţeles...puteai chiar să mă atingi.
Nu a durat mult propriul ei delir...dupa aproximativ 6 minute de urlete grave de sincronizare cu solistul si imitari fara noima a chitarei solo,cazu la pamant fericita.
-Ei au reusit!
-Ce faci,nebuno?spuse betivanul intors dupa un alt paharel.Te las pentru cateva minute,si acum urlii ca te-am lovit in aripi,si ca o sa zbori din nou...Ospiciul e al tau!Toarna-mi in pahar,hai ca mi-a dat o batrana 1euro ca i-am zis ca o binecuvinteaza Dumnezeu.Bine ca existi Doamne la unii in minte!Hehe!Hai toarna,toarna tu!
Lua iarasi sticla,ii umple paharul,uitandu-se incontinuare la televizor...
-Dracu sa te fulgere! Ai dat pe masa prapadito.Dati mana!Ridica paharul!isi lua barba in mana si incepu sa sorbeasca zgomotos lichidul pretios imprastiat fara vina,isi lua apoi paharul si iar il lasa sa alunece dintr-o inghititura pana in suflet.Gata!Bun e...
"Asteptam voturile dumneavoastra pentru concurenti.Pentru a vota trimiteti numele favoritului,cu majuscule, in mesaj la 8776,mesaj taxat cu 3 euro indiferent de retea."
-Verificare credit...2,31 centi.E bun!Daca nu plateam ieri chiria si curentul aveam bani sa-mi reincarc cartela.
-Ti-am zis ca esti nebuna!Cum sa dai,stai sa calculez...80 cu 80 sunt 160,asa cu 80,240,cu 80...300 si ceva,deci 3 pahare si inca unu de jumate,pe niste jerpeliti?Te imbata ei apoi?Iti multumesc cu o sticla de rachiu? Iti zic eu ceva,numa cu muzica in cap nu ai sa ajungi departe...
-Normal,mai bine ma multumesc cu postul de dupa tejghea...nu? cuvinte de un sarcasm ascutit au inceput sa se verse peste betiv. Am facut o facultate,am terminat si un master,si uite-ma aici,stand de vorba cu unul ce uraste sapunul,caruia ii duhnesc hainele de alcool de la 3 metri distanta.Toti cei care au fost alaturi candva de mine au disparut...prietenii si-au gasit rostul si au plecat in alte orase,alte tari. Am iubit si eu candva,nebun de tot,fara sa ma mai gandesc la nimic,am crezut si am sperat ca ma voi vedea in rochie alba de mireasa,ca apoi sa-mi cresc copiii sub umbra unui nuc batran din gradina casutei modeste ce am zarit-o pe internet intr-o zi,la un pret destul de bun.S-a intamplat,si l-am pierdut.De atunci am preferat sa raman singura.Dupa multe cautari am gasit bodega asta,chelnerita anterioara fusese omorata de un betiv...
-Viorica,nu?
-Probabil,nu stiu.In fine...Noroc cu moartea ei,sa ma ierte Dumnezeu,dar asta e.
-Si zici ca esti singura,se baga la apropo-uri betivul.
-Da sunt,singura cu o chitara veche prafuita,pe care nu am mai atins-o de ani de zile.Urasc muzica,urasc sunetele minunate ce le scoate,ma duce prea departe de realitate uneori,ma duce inapoi in timp,pe cand credeam ca la 28 de ani voi fi un functionar public respectat,pe cand credeam ca timpul acesta imi va fi umplut cu bucurii si rasete de copii.Castile le-am aruncat cat-colo,nu mai vreau bombardari de watti,nu mai vreau versuri ce parca imi descriu destinul,vreau intuneric si liniste.De ce nu ne putem gandi si la un viitor negru?De ce trebuie sa speram ca va fi altfel?Sa ne plangem abia mai tarziu,si si atunci sa zicem: "Nu,nu,las' ca peste 2 ani voi fi asa... si asa...".Iluzii!Lumea asta se destrama incet,dar copiii din noi inca spera ca vor gazdui fericirea in palme.Mereu va exista cineva care ne va fura fericirea,oricat de grijulii am fi.Iubim si punem suflet,tradam sa ne simtim altfel,alegem sa ne credem importanti,cautam sa avem ce face toata ziua,speram sa fim salvati,inchidem ochii sa alinam retina ochilor,poluata cu imagini obscene si scene ucigatoare de inger.Si ne intrebam de ce multi nu mai rabda si isi apleaca capul prea curand...28 de ani!O nenorocita stoarsa de viata,cu ochii mari indreptati inca spre orizont,cu o slujba "de vis",care incepe sa-si gaseasca un prieten intr-un betiv ordinar...Daca ar fi dupa mine,eu...
Betivul dormea dus,sforaind din ce in ce mai intens...Fata isi sterse precipitatiile de cuvinte de pe gura,lua ecusonul si il tranti victorios pe masa... Zambi.
-Inca nu e prea tarziu,trebuie sa sper,chiar daca am renuntat de mult sa mai fac acest lucru...iesi pe usa respirand energic.Usa reveni la starea sa initiala,soarele lovind-o cu putere in reflexii..."Bun venit la Carciuma Antonescu"

In inima padurii (part 4)

2009-12-29T19:31:00.014+02:00

Un cor de urlete de lup rasuna din povestea bunicii,gata sa-si incante nepotul cu detalii pretioase pe care le presara atent spre punctul culminant...
--Se zice ca demonii lupi s-au nascut cu multi ani in urma,cand Lucifer,ingerul alungat din sanul cerului,a poposit in padurea noastra,crestat de rani adanci. Mirosul acela de sange divin a cutremurat toata zona,atragand lupii flamanzi.
Cand s-a vazut inconjurat de lupi,simtindu-se fara putere era gata sa-si strige pacatele pentru iertare.
Printre coltii ascutiti se afla si cei ai unei femele,care s-a indragostit de privirea ingerului,si s-a aruncat in fata lui,aparandu-l.Pentru ca si-a tradat haita,i-a fost smulsa viata prin muscaturi violente. Lucifer a racnit ingrozitor,de au cazut sute de ingeri din ceruri,gata sa-si apere conducatorul,si dintr-o suflare multi au disparut sub pielea lupiilor,luandu-le trupul.
Lucifer a luat lupoaica in brate si a inceput sa coboare in inima pamantului,scaldat in sangele ei proaspat.Ura deja tot ce tinea de lumea noastra,ura bun-venitul primit,ura ca a pierdut singura fiinta ce l-a privit altfel.Voia sa se razbune,provocand durere ca sa nu o simta pe a sa asa de arzatoare.A dat porunca apoi ca demonii sa cutreiere padurea,sa-i apere intrarea in palatul sau subteran,ca nimeni sa nu se apropie de el. Voia sa aiba locul sau in care durerea lui sa fie diminuata de placerea suferintei sufletelor turmentate,ignorand cerul si minunatele sale culori in soare,ignorand frumusetiile ce le-a facut Tatal pe pamant,otravind omul cum putea el mai parsiv si mai bine.
De atunci demonii lupi traiesc prin padurile noastre,insetati mereu de sange si suferinta.Iau in dinti orice vietate ce le apare in cale.
Eh,oricum asta e doar o legenda,dar iti zic dragul meu copil, multe sate si-au gasit sfarsitul de-a lungul anilor, si nimeni nu stie ce s-a intamplat...Multe cadavre au fost sfartecate de corbi,iar sangele lor nevinovat s-a imprastiat peste iarba verde,murdarind pamantul.Multe cimitire s-au nascut in urma haitei flamande.
Dar multi de varsta mea imprastie zvonuri ca Lucifer se simte tot mai singur,chiar daca zilnic mii de suflete ii viziteaza vizuina,si ca ar vrea un mostenitor.Ca acesta va fi nascut de o femeie blestemata de ceilalti oameni,care in viata sa va vorbi pe ascuns cu dracul,ademenindu-l catre trupul si sufletul ei.
Dar tu nu te teme micutule,padurile acelea blestemate s-ar presupune ca sunt foarte departe de noi,si prin partile acestea demonii lupi nu si-au ascutit coltii.
Dar iti zic,dragul meu,caci pe cand eram eu de varsta ta,pe cand umblam cu parintii mei printre alte parti ale muntelui,am vazut odata o stanca brodata de urme de gheare...Ochii mei erau asa de fermecati de formele stranii ce se desprindeau din componenta rocii,si iti jur,micutul bunicii, ca am simtit ca sub ele era ascuns ceva iesit din comun.Dar mama m-a luat repede de acolo,chiar m-a certat ca m-am indepartat de turma noastra de nomazi.Acum nu as mai stii pe unde s-ar afla stanca aceea,caci de atunci am strabatut multe cararui la viata mea,si toate padurile le-am cutreierat la picior,iar la batranetile mele am si eu dreptul sa uit.
Copilul,care statea atent la povestea ce i se relata in fata ochilor, parea tot mai dezamagit...mai ales ca stanca ce putea fi framantata de ghearele demonilor lupi exista,iar batrana nenorocita nu-si aducea aminte unde era.
--Bunico,cum ai putut sa uiti asa ceva?Maine mergem la plimbare si gasim stanca,caci acolo cu siguranta se afla Lucifer...Lucifer! Ce nume frumos,inspira lumina...
--Pai defapt,Lucifer inseamna "aducător de lumină".
--Atunci nu ti se pare ciudat ca aceasta lumina a fost aruncata din cer.Dar ce are Dumnezeul asta?!Se pot admite si greseli...eu nu l-as fi aruncat pe Lucifer,si daca mai intreba,mie mi se pare chiar un tip simpatic,mai ales dupa nume.Si normal ca se razbuna,si eu m-as razbuna pe cei ce imi gresesc.
--Bine bine...Hai la somn,dragul meu.Inchide ochisorii,da-i un sarut mare mare la batrana asta uzata..haide...
--Deloc,se imbufna dintr-o data Andrei.Din cauza mintii tale inapoiate nu voi gasi veci stanca aceea.Iesi din camera si lasa-ma sa dorm.

In valuri de intuneric

2009-12-29T01:02:00.002+02:00

E rece...Ecoul trist al suferintei mele
Rasuna printre crepaturi de vene
Maschez cearcane sub zambete
Si farduri negre.

Ciocolata amaruie
ti se scurge de pe buze
Adorm tarziu,visez doar rele
cred in povesti,dar ma feresc de ele
Privesc peretii umezi cum se scutura de umbre
Dispar mereu pe strazi,carari scurte si sumbre.

Valuri de cuvinte reflect ca o fantoma
Prinsa in oglinzii fara forma,
Fara noima,imi caut sufletul
Epava fara vina.

Un moment,l-am pierdut,
s-a scufundat in ganduri
Un singur moment de iubire tacut
Ferit de toate privirile din lume.
Ma scald in pacate cotidiene,intuneric,
Inger al pacatelor umane inghite-ma cu totul,
trup,suflet,vise,impliniri,amintiri,planuri.

Apune soarele...mi-e frica
Uneori o bezna cumplita atrage-n sinea ei lumea
Noaptea ascunde totul in intuneric
si cel mai frumos lucru cedeaza in fata
magnificului,inundat in dulcele negru beznatic
fara limite,fara margini ruginite,libertate...
Alerg si sparg valurile spumoase,
las stropii sa-mi invadeze porii,
Paralizeaza in somn soare,
Nu-mi pasa...

In intuneric gasesc eu ceva de care sa ma agat
respir in intuneric,adorm si uit.

In inima padurii (part 3)

2009-12-04T18:40:00.022+02:00

Recomand a se citi pe aceasta piesa:

Se scalda corpurile intrate in putrefactie in jeturi de lumina,emanand suferinta ce le-a dezbinat fiinta. Un latrat trezeste spiritele,ce isi vedeau de treaba prin ograzile arse,neintelegand ce se intampla.Capetele lor fara de fete s-au intors catre cuplul stuperfiat de imaginea ce domina pajistea. Nici o voce nu dezgroapa linistea de mormant instalata,nici macar Adina nu isi gaseste taria in corzile vocale pentru a-si striga teroarea.
--Ce s-a intamplat aici?intreba Stefan cu ochii atintiti asupra peisajului mortuar. Mai traieste cineva????
Nici un raspuns nu primi inapoi,spiritele il priveau ca pe un obiect strain in habitatul lor primordial.Voiau sa-l alunge cat mai departe de mormantul lor,ca sa poata adormi la loc,langa trupurile ciopartite de razele soarelui.
Un scrancet de copil incerca sa se faca auzit de sub lesurile arse...Lilo ii simti prezenta si isi ademeni stapanii catre loc.
Sub maruntaiele unei femei statea copilul in sange,sugand degetul taiat al tinerei...Adina il ridica in brate numaidecat,si in toata acea pajiste de suferinta ea isi gasi insfarsit alinarea in ochii acelui bebelus. Il ridica deasupra capului sa-i vada formele delicate,multumind cu ardoare celui de sus.
Stefan nu mai zise nimic,caci si fata lui se umplu de lumina la vederea zambetului larg al sotiei.
--Acum suntem completi...uita-te in ochii lui si spune-mi ca e perfect!aclama Adina rapusa de fericire.
Stefan o indemna sa duca copilul acasa,sa-l grijeasca si sa-i dea de mancare,el ramanand in urma,facandu-si datoria catre semenii lui cazuti.
De acolo,Adina porni catre casa,cantand spre ai aduce celui mic poate pentru prima oara in viata sa un zambet pe fetisoara-i blanda,si cand micutul ii zambi isi promisese ca il va iubi ca pe propriul ei copil si nu va spune nimanui despre cele inatamplate.
Timpul trecea peste noua familie,copilul crestea tot mai frumos,dar inima sa devenea tot mai neagra. Obisnuia sa prinda pasarile cerului ca sa le lege de picioare cu o funie,iar apoi le invartea prin odaie pana cand acestea cadeau moarte la pamant.
Sarmanul Lilo si-a gasit sfarsitul intr-o zi ploioasa...Iesise la plimbare cu Andrei,sa vaneze soparle.Au fugit mult pana au prins una si au depozitat-o intr-un borcan.Norii s-au strans repede deasupra,iar cand fulgerul a luminat figurinele lor,Lilo speriat a lovit borcanul,spargandu-l.Soparla disparu in urmatoarele trei secunde,Andrei imbufnandu-se teribil.Il lua pe Lilo in brate si il arunca fara remuscari in raul involburat,apoi fugi cu nerusinare la mama sa,zicand ca a cazut;degeaba a incercat Adina sa salveze cainele din puhoaie,era cat pe ce sa dispara si ea sub valurile acelea.
A plans alaturi de parinti pentru Lilo,a plans,dar nu a regretat caci "-O merita!"
La sase ani Andrei avea o impresionanta colectie de insecte moarte,adapostite in borcane.Adora intunericul ce salasluia in camera sa...adesea Adina il gasea in mijlocul sau razand zgomotos...cine stie pentru ce?
Parintii il iubeau nespus,insa niciodata nu i-au putut semana in suflet iubirea pentru Dumnezeu.Le raspundea urat oridecateori acestia ii povesteau despre patimile lui Iisus,iar cand mama incepea sa cante colinde de craciun,Andrei mereu o intrerupea ciuind sau aruncand cate ceva pe jos.
La varsta de zece ani,in pragul Craciunului,l-am gasit in pat racit.Avea paharul cu apa langa capatai,si pastilele pregatite sa fie luate la ora 2 noaptea.Satul sa tot ii licareasca luminitele bradului in ochi,a luat tava cu paharul plin si le-a indreptat directia catre pom. In urmatoarea clipa pomul a luat foc,draperia,masuta plina cu prajituri pentru Mos Craciun,apoi intreaga camera se ineca in fum. Noroc ca Stefan nu a apucat sa adoarma,caci avea o durere cumplita de spate.El a vazut fumul necaciuos,a trezit-o repede pe Adina si a fugit dupa Andrei,ce se afla inconstient in pat.
In ochii Adinei si cei ai lui Stefan casa cadea in nedereasa,insa ei erau teferi...Din incediul acela n-au reusit sa salveze nimic,asa ca l-au luat pe Andrei in brate si au plecat la mama lui Stefan.
Bucuroasa a fost aceasta cand isi vazu nepotul,si isi lauda nora pentru frumusetea copilului iesita din comun. Andrei avea ochii de un albastru pur,iar parul sau blond ii acoperea jumatate de frunte,lasand cealalta jumatate pentru dezmierdarile zilnice ale parintilor.
Batrana femeie,de cand ii aparu nepotul prin preajma,incerca sa-i faca toate poftele,rasfatandu-l cu bunatati,dulcegarii si pupaturi.Noaptea ii spunea povesti,legende de prin zona lor,iar Andrei era asa de incantat de ele,incat se prefacea ca doarme cand venea Adina sa-si zica rugaciunea impreuna.Dupa ce aceasta il saruta pe frunte de noapte buna,se trezea langa bunica lui si ii cerea continuarea.
--Mai spune-mi bunico,despre demonii-lupi!

Borcanul cu vise

2009-12-04T17:54:00.003+02:00

Aseara mi s-a spart borcanul in care imi tineam inghesuite o multime de vise.
Le-am indesat atat de tare inauntrul fragilei sticle,crezand ca le voi scapa de nimicire. Am indraznit sa le arat lumii...o actiune gresita si prosteasca din partea mea,caci asa...la o simpla atingere neindemanatica,borcanul s-a rostogolit glorios catre marginea mesei,apoi dus a fost. Inca mai aud acel sunet aspru al coliziunii fatale,e ca un ecou al increderii ce am incredintat-o prea naiv.
S-a spart in atatea bucatele incat si visele dinauntrul sau si-au pierdut densitatea,cioplite cu nesimtire de cioburi. Puzzle-uri de vise zdrobite am iarasi in marea dezordine din fata-mi,caci mi-am permis sa le descopar tuturor.
Sufletul meu incearca acum sa se regaseasca printre cioburi de sticla,cautand rani se nasc pe degetele mele,lasand sange,diminuand dorinta de a mai continua.Dezastru!! Imi las sufletul sa adoarma odata cu trupu-mi,restaurand dorinte,disecand amintiri,creand imagini perfecte a unei vieti utopice.
Voi face un alt borcan,in care voi pune la adapost alte vise,alte lumi,departe de margini,departe de maini impertinente capabile sa-l impinga in neant.

Noiembrie

2009-11-24T20:32:00.000+02:00

Se stinge noiembrie sub ceata deasa ce-o lasa cerul...
Ganduri frivole nasc,caci am uitat sa traiesc si acum tresar la fiecare atingere de frunza putreda ce-mi mangaie in drumul ei fata.
Nu-mi gasesc motivul sa ma desprind,sa alerg si eu cu vantul,sa dispar fara noima ca frunzele rosiatice.Pasesc inca pe aceleasi strazi,ranind persoanele cu ignoranta miopiei mele,sperand sa-ti intalnesc umbra.
Sub presiunea sunetelor ce-mi strabat corpul,tes intrigi si caut deznodaminte favorabile pentru ticalosul din mine,rup imagini negre,rad singura...ma amuza naivitatea ce o imbratisez si acum.
Liber...de ganduri,de vise,de amintiri...liber nu pot fi!
Enumar doar o parte din neinteleasa persoana ce o regasesc mereu cand privesc cu frica in oglinda din baie,dorind sa ii dau un sens,insa o las sa se manifeste in nefastul haos de dincolo de usa zavorita dupa care ma ascund,asa ne intalnim afara toti neintelesii,coloranti artificiali ai vietii,in ringul hazardului,pregatindu-ne pentru tot ce este mai rau,sperand totusi ca nu se va intampla.
Dispare incet noiembrie,inghetand in timp si spatiu,si lasa-n urma morminte necrozate de frunze.E prea tarziu sa mai scriu ceva cand toate mor in juru-mi,scaldandu-se-n angoasa.

In inima padurii (part 2)

2009-11-22T20:23:00.007+02:00

Un urlet demonic cutremura padurea si in urma sa coruri vibrante de lupi infometati iasa din dansa,fugind catre satul ce deja ardea sub vapaia lunii argintii. Intr-o clipa peisajul deveni rosu,imbibat in sange,conturat de strigatele satenilor. E 18 noiembrie 1937,cu 12 ani inainte de povestea din padurea tulburata.Satul se scalda in teroare,lupii navalind in casele taranilor fara aparare,strigand pana la ultima suflare catre Dumnezeu.
In mijlocul satului pamantul se crapa de atata sange cald si un vuiet de cutremur opri pentru o clipa masacrul. In ochii unor sateni inca vii se oglindi lumina de speranta...
Din ranile pamantului iesira sute de suflete negre si tot pe atatia demoni insetati,gata sa-si satisfaca pofta.Fara sa mai rada mult s-au aruncat asupra satenilor,crestandu-le trupul,oferindu-le femeilor ocazia de a avea pe dracul in ele,la propriu. Spume si priviri in gol fara lacrimi se zareau pe fata celor invadati de demoni...Rugaciuni fiebinti se inaltau in vazduh,fara un raspuns.
In 20 de minute,ceasul lovi ora 00,insa satul devenise o gramada inutila de case darapanate si trupuri fara suflare.Demonii isi plecara capul inapoi in adancuri,iar lupii isi indreptara fuga catre padure ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Dupa trei zile,ploaia a sters orice urma de sange...pamantul indemnandu-si firicelele de iarba sa creasca printre ramasitele si lesurile ce deja isi emana aroma putreda in aer. Vantul o ia in bratele sale ducand-o tot mai departe.
Departe insa, o casuta din lemn incearca sa se adapteze soarelui puternic ce insfarsit rasari dupa trei zile de ploaie.Din ea rasuna o voce de femeie,ce il lauda prin cantec pe Cel de sus. O acompania catelul Lilo,latrand voios in jurul ei.
Terminindu-si lucrul Stefan se intoarce catre acasa,aducand cativa pesti pentru micul dejun.In mana tinea cateva bucatele de aur,gasite in albia raului,special pentru sotia lui Adina.Voia cu orice pret sa o faca fericita,de aceea il adusese de la stana si pe Lilo,macar sa-i aline suferinta ce o rodea pe dinauntru tot mai tare.Dulcea ei voce de fetita de 21 de ani il facea sa se simta atat de puternit,atat de complet.Era pentru el o binecuvantare de la Dumnezeu,multumind mereu pentru iubirea ce i-a fost daruita.
Adina era o fata crescuta la oras,rasfatata prin buticuri si biserici inalte ce atingeau cu crucea norii de zahar. Odata a fost si ea indragostita,zarindu-l pe Stefan la una din slujbele de duminica.Era prima oara cand Stefan cobora de la stana in mijlocul orasului,venind sa faca negot.Nu stia el pe vremea aceea de ce oamenii se inchesuiesc pe usile bisericesti,si impins de curiozitate intra inauntru cu cusma pe cap. Intreaga gloata il gasira nesimtit si prost crescut,doar Adina ii zari fata catifelata de sub caciula. Cand femeile rautacioase l-au scos din biserica,pentru ca incepuse sa fluiere,plictisit de slujba batranului parinte,putin prea ragusit de a face o slujba neinecata in tuse,Adina isi gasi scuza unei neasteptate migrene si isi ceru permisiunea sa paraseasca pentru o clipa locul. A fost dragoste la prima vedere,urmata de saruturi pe ascuns,in fiecare duminica.
Cand parintii au aflat ca fiica lor se intalnea pe ascuns cu un cioban,ii batura obrazul cu fel de fel de reprosuri,interzicandu-i sa-l mai vada.Duminica statea sa ajunga urmatoarea zi,pe cand Adina se hotarase sa lase luxul si sa plece la stana.
La stana lucrurile nu au fost asa cum au sperat cei doi indragostiti...Dornica de un nepot,asteptand mereu cu sufletul la gura,mama lui Stefan rabuvni dupa 1 an dupa ce casatoria celor doi se consuma.
--Fata obraznica!Nu stiu ce demon ai in tine de nu poti sa imi dai un nepot!De atata timp astept,si uite ca la batranete rabdarea imi este limitata! Ia-ti catrafusele si dute de unde ai venit si lasa-mi fecioru' in pace sa-si caute o soata pura,ce poate sa-mi deie o bucurie.
Dar nici macar vorbele aspre ale batranei nu i-a putut desparti pe cei doi,caci ambii si-au luat un cufar,bagand strictul necesar in el,si au plecat vazand cu ochii.
De atunci mai trecuse un an si iata ca acum si-au facut o casuta numai pentru ei,aproape de o alta stana,unde Stefan lucra.
Ea il iubea din ce in ce mai mult,educandu-l sa-l iubeasca la randul sau pe Dumnezeu,caci El i-a ajutat sa ramana impreuna.
--Iar depeni amintiri,scumpo?Da-mi un sarut ca sa primesti ceva!spuse Stefan ascultand povestea ce i-o zicea Adina la Lilo.
Adina sari la gatul sau sarutandu-l,asteptand apoi recompensa cu mana intinsa si cu un zambet larg pe fata.Lilo iesi printre picioarele lui Stefan,probabil rusinat de sarutul amorezilor.
O adulmecare de aer proaspat isi trase Lilo in piept,voios.La a doua insa un ghemotoc de aer putred ii sfarteca plamanii.Se decise ca e motiv de cercetare,si incepu sa latre zgomotos.
--Ce e baiete?spuse Stefan speriat.
Lilo incepuse sa fuga in directia satului distrus.Stefan o lua de mana pe Adina si pornira in fuga dupa caine.Insa ceea ce va urma sa vada cei doi stapani le va schimba pentru intotdeauna viata.

In balans...

2009-11-21T00:40:00.000+02:00

Sentimente amestecate
las sa se dezvolte,
lovind peretii trupului meu.

O singura inima absurda
printre focuri de artificii,
sclipiri in priviri,
jocuri,
triunghiuri presarate,
tresar incert in vise.

Iar ma bantui,
opreste-ti cantecul sumbru
de leagan.
Da-mi drumul la mana,
paseste dincolo de lumina,
inchide ochii
si adormi inauntru meu.

Corzi de chitara
se desprind urland in urma-ti
Decorul arde,
Nasti soapte,
Sange.

Simulez perfectiunea acum
Inghit cotidianul
Scuip la rece cuvinte,
Sunt bine.

Numar orele,
minute crude,
secunde seculare,
"la la la now
everyone is singing
la la la"
Note muzicale,
Acorduri,
Scartiit haotic,
Licurici,
Stele fosforescente,
Lumea prezenta.

Tu ramai in taina,
Timpul va raci
radacinile,
parfumul tau va disparea
cu totul dupa furtuna.

In inima padurii (poveste part 1)

2009-11-20T19:20:00.000+02:00

Se scutura ciresii in vantul purtred,acoperind cu petale roz poteca noroioasa a satului.Caii loviti de biciul soartei isi arunca potcoavele in adancul gropilor,tragand in spate carute rapciugoase goale.Gonesc spre padurea intunecata,invadata de ciuperci otravitoare si disecata de carari perfide.
Oamenii tac,e o zi obisnuita de truda.Isi scot topoarele si ,ridicandu-le in aer,sfarteca viata copacilor batrani.Doar Andrei pare fascinat de culorile fluturilor ce isi misca aripile lin,carand o data cu ele sclipiri de vise.A vrut sa prinda unul,sa-l duca acasa,sa-i priveasca zborul intreaga zi.Asa ca hatz!...pe langa...hatz!...nimic.
--Nu te preocupa,stiu sa ma joc! spuse Andrei luandu-si avant si hatz!...nimic...intrand tot mai mult in inima padurii.
Cerul patat nu se mai vede de coroanele imparatesti ale copacilor care se inalta unul mai sus ca celalalt,intinzand bratele catre marele albastru,cascand plictisiti de acelasi decor umed in care se afla. Razele de soare strapung ca sulitele, in cateva locuri,intunericul instalat.
Muschii si lichenii au adormit pe pietre,ciupercile cresc in voie pe trunchiurile unse cu rasina,izvorul isi canta dorul undeva ascuns sub niste brusturi ascutiti.
Pasarile speriate zboara sa se ascunda de copilul ce le invadase teritoriul.Din cipciripul lor galagios si iritabil,iata ce ziceau sarmanele:
--Un alt pradator isi arata coltii... sub un zambet...ciudata creatura!
Probabil nu au vazut niciodata un copil,caci in locul acela,unde salasluia intunericul,nu ar fi trebuit sa calce pamantul o fiinta asa de frageda.
Fluturii isi continua drumul in intuneric,miscandu-se absenti de finete,fiind parca controlati de ate,ca niste tragice papusi ce isi joaca inca o data rolul. Lasand urme de polen,trag la randul lor copilul,in bratele necunoscutului.
Andrei,copil prost de 12 ani,a fost crescut langa sanul cald al mamei,si astazi,implinind varsta matura cand baietii au voie sa plece la padure cu cei mari,este prima zi inafara cercului protector al femeii,al membrilor,pericol insesizabil insa pentru el... Picioarele lui se avanta voioase,calcand iarba inclestata-n pietre,ochii sai vad doar fluturii si magia ce o lasa-n urma prin polen. Acum o clipa era langa batranul sau tata,in clipa urmatoare deschidea porii solului umed din padure.
Barbatii isi macina oasele,lovind si astazi copacii pentru a se putea hrani de pe urma lor.La finalul saptamanii,urmeaza sa coboare in oraselul cel mai apropiat,unde fac negot cu lemnele stranse.Se vor intoarce apoi cu bucate si alte lucruri de nevoie.
--Am sa-i cumpar la Andrei ceasul acela cu cuc.A fost tare incantat cand i-a zarit silueta in vitrina Mosului Tache. Imi si imaginez imbratisarea lui puternica plina de gratitudine.Insa,pana acolo,mainile acestea trebuie sa munceasca,respiram mai tarziu.visam in soapta,cladim viitorul in gand. Andrei,da-mi toporul cu maner mai lung...(tacere)...Andrei?! Unde esti? La vazut cineva pe fiul meu?...(nici un raspuns inapoi)Andrei!!!
Andrei se opri din fuga fara noima.In fata se intindea o stanca, crestata de culorile crude ale curcubeului ce gaurea intunericul,care adapostea o figurina. Fluturii arsera la atingerea ei,scrumul lor imprastiindu-se in vant.
--Buna,Andrei.Te asteptam. spuse fiinta,intorcandu-si fata.Mi-a trebuit 12 ani sa imi duc la capat planul,iar de data aceasta nimeni nu va interveni inaintea ghearelor mele.

Combinatii de dragoste si agresiune

2009-10-29T23:21:00.012+02:00

A: daca m-as arunca cu pofta la gatul tau?
B: m-as desface la piept
A: si daca te-ar durea?
B: as urla
A: si daca te-ar auzi cineva?te-ar salva...vrei?
B: nu m-ar salva nimeni
A: atunci ai urla in van...te-as putea rani,te-as putea ucide,te-as sfasii cu dintii bucata cu bucata,te-as face sa uiti de tot...in timp ce iti sarut habsan coloana vertebrala,si in drumul meu,fiorii reci o sa-ti ridice firele marunte de pe maini,doar daca...
B:...
A:e mai bine sa nu stii...e mai palpitant... sa nu stii sa nu vezi...decat sa auzi,sa simti...sa ne mintim ca totul depinde de noi,iar daca inchidem ochii poate sa se opreasca lumea sau chiar sa accelereze,nu ar mai conta.Sa risti,sa crezi din nou in sentimentul ce l-ai trait candva demult in trecut,sa adori,sa iubesti,sa-ti impingi limitele.Combinatii de dragoste si agresiune ofer.Hai,sopteste-mi ca ma urasti!
B:Te urasc!!!
A:Imi bate ciudat inima la auzul asprelor tale cuvinte.Ma intriga,ma fac sa te doresc...iti vad pieptul cum se zbate sa mascheze bataile tale.
B:Nu ai dreptul sa te inghesui in bratele mele,nu pot sa imi sacrific din nou inima,pentru ce?!Toate sunteti la fel,ne incredem in voi,iar apoi noi cadem vinovati pentru perioadele de suferinta ce,fara sa vrem, le-am cauzat.
A: :)).Ma amuza mintea ta redusa.Cine a zis ca viata ar trebui sa fie usoara?Asa ne-am plange de plictiseala. Franklin a zis:"Invatam din ceea ce ne face sa suferim". Nu inteleg de ce te temi atata."Dorinta de a iubi nu inseamna iubire.Iubirea inseamna ceea ce determina ea"(M.S.Peck).Muritor ridicol,ridica-ti armura,lasa-ma sa-ti patrund intunericul instalat in suflet.Inca mai poti spera ca vei iubi ca atunci...inaintea celei ce ti-a schimbat toate perceptiile.Da-mi doar mana,mangaie-mi fata,nu vei gasi un semn de amagire,iti voi oferi protectie si caldura de sub pieptul meu.
B:de ce vrei sa ma atragi in mreajele tale?Mila nu ai de un suflet tulburat;am primit prea multe palme in cautarea mea de perfectiune.
A:Pentru ca eu cred in tine.Cred ca te pot face din nou fericit!As vrea sa te vad mereu fericit,zambind,avand ochii limpezi.Accepta-ma si acestea nu vor fi doar promisiuni.

Voi pleca,nu are rost...

2009-10-29T22:36:00.004+02:00

In departare se aude un fluier rece.Acelasi tren e gata sa-si impinga rotile flegmatice din nou pe sine,inaintand inspre rutina.Mizerea sa nu poate acoperi anii de uzura,mirosul de urina lovind fiecare compartiment,fiecare individ ce,nenorocind fiind,s-a suit in dansul,platind,convins de disconfortul si vulnerabilitatea la care se expune.
Ajung in fata penibilei masinarii,pe care candva o adoram.Cata emfaza!
Ma uit inca o data indelung in spate,un aer trist,nici urma de tine sau de regretele tale.
Ma urc...nu are rost sa raman aici,unde totul se destrama,ceata incepand sa topeasca linea ferata,distantele,orasul intreg.In scaunul deteriorat imi voi gasi linistea,privindu-mi reflexia in geamurile nesterse,mimand ca ma bucur de noile forme de relief ce le voi intampina in cale.
Trenul suna... Trebuie sa urc,insa nu am putere,ma trag toate in spate,inapoi la tine,calcandu-mi orgoliul,zdrobindu-mi sperantele de reusita intr-un alt oras,alt iubit si o alta viata. Cat as vrea sa ma strigi,sa fugi in fata mea si sa-mi zici "Nu pleca",dar adevarul e ca mai mult rau imi fac aceste ganduri degenerate. Nu are rost sa mai astept,ma urc in tren...de la tine mi-am luat ramas bun. Arunc bagajul plin cu poze si amintiri,impingandu-mi corpul in gramada de metal...Trenul fluiera,anuntandu-si plecarea...
"Nu plecaaaaaaaaaaaaaaa!"...Tresar..E el...

Multitudine de ganduri

2009-10-29T02:23:00.004+02:00

Te-as cauta ingrijorat umbland somnambul pe acele drumuri printre a caror crepaturi farame din tine si-au lasat parfumul.Voi strabate in lung si in larg acest oras,inconstient,amagit de realitatea in care ma aflu.
Nu pot scrie despre fericire,e un pacat ce il pot doar trai din cand in cand,si atunci nu reusesc sa imi deschid suficient de mult porii pentru a o lasa sa se instaleze cum se cuvine inauntrul meu.
Ne pierdem in timp,in emotii,in vibratii cu sensuri contrarii,iar in final ajungem de unde am plecat,la acelasi corp gol pe dinauntru,regretand probabil inactiunile si/sau actiunile noastre.
Oricat m-as maturiza inima imi ramane in acelasi stadiu pur,ravnind la inocenta lumii,cautandu-si alinarea in bratele tale uitate de afectiune. Acele brate ce au cuprins atatea trupuri fragede,fara vlaga,ce doar au reusit sa-ti strapunga vicleneste inima-ti stupida. Nu rade!Recunoaste ca toti avem o inima stupida,incapabila sa decida cand e bine sa lase sangele sa pompeze altceva decat oxigen in corpul nostru,incapabila sa dilueze acele momente in care lumea se rupe in mii de bucatele direct sub ochii nostrii inlacrimati.
Povestile cu zane,magi,printi si printese s-au cristalizat in mii de costume de Halloween,dar nici urma de acestea in lumea reala.
Un sirag de pietre de gatul meu atarna,iar greutatea lor ma pune in genunchi,zbier spre cer,caut inca lumina,cu ochii larg deschisi privesc imprejur: iluzii si neimpliniri,inimi zdrobite,zambete sterse,trupuri ranite si ochi fara sclipiri nastem indiferent de anotimp.Ar trebui sa nu mai condamnam pe nimeni pentru trairile noastre,nici macar noi nu suntem vinovati.
Ma zbat sa arat lumii cine sunt,avand mereu incercari zadarnice de zbor,si multe foi rupte cu ganduri si mesaje neterminate,netrimise,ce asteapta sa fie uitate.
As vrea sa uit multe,as vrea sa pot reinvia alte ganduri.Ce neinteleasa ma simt acum!Nici macar eu nu ma inteleg,fire optimista,patetica!
As vrea sa pot da o logica la tot ce simt in momentul acesta,ma gandesc la prea multe;mi se scurge energia,degetele imi sunt reci,scriu aberatii,traiesc in delir,visez ca traiesc altfel,ma agit cu un scop sa ma sting sub presiunea gandurilor ce ma seaca.Camuflez sentimente,cautari in van,stupide drumuri...
Opreste-ma !

Viata,sinusoida in plan 3D

2009-10-21T00:59:00.006+03:00

Prea multe intrebari ne seaca intelectul zi de zi.Noaptea ne framantam sa gasim solutii la ceea ce a fost sau ceea ce va veni maine,poimaine si chiar peste un deceniu. Incercam sa ne punem viata in ordine,astfel indosariam amintirile pe categorii : placute si neplacute,in ordine alfabetica,cronologic,numerotandu-le I,alin1.,2,3,...,II,III s.a.m.d. apoi le punem la pastrare,rasfoindu-le doar atunci cand gasim momentul oportun dezgroparii lor.Unele le pierdem,fiind acte de o importanta mai redusa,incat detaliul poate fi radiat din sistemul nostru complex.
Pasim prin viata,ne plangem mereu cand ajungem mult prea jos... viata nu e o linie dreapta,nici un drum lung ocolitor de la tel,e doar ceea ce este.
Eu ma gandeam ca e o sinusoida,care nu este intotdeauna in acelasi plan, nu are intotdeauna aceeasi dimensiune.Toti avem sentimentul ca urcam si coboram,dar ambele actiuni pentru fiecare individ in parte are o alta modalitate de derulare.
Adevarul e ca multi au incercat sa o defineasca,poate sa ajute umanitatea indemnandu-o la acceptare,multe definitii chiar ridicole,dar plauzibile.De ce sa ne pierdem vremea incercand sa o definim inloc sa o traim?
Viata ne irita,ne gadila receptorii ca sa evoluam,sa iesim din stagnarea obositoare.
Totusi adaug cateva din cugetarile ce mi-au atras atentia:
* Viata e scurta, de aceea este si scumpa. Pretul vietii a aparut de la putinatatea ei.
*Viata-i o gluma foarte serioasa.
*Viata cu adevarat traita este in trecut sau in viitor - prezentul este un interludiu... un straniu interludiu in care recurgem la trecut sau viitor ca sa ne slujeasca drept marturie ca traim.
*Viata este un singur drum in spatele nostru, dar o multime inaintea noastra.
*Viata este o consumatie - unii consuma, altii se consuma.
*Viata este o ciudata comedie care amesteca impreuna si dureri si bucurii, punand lacrimi langa zambet, punand zambet langa plans.
*Privesc viata precum un pasager important de pe Titanic: s-ar putea sa nu ajung la destinatie, dar macar merg la clasa intai.
*Viata noastra este rezultatul alegerilor pe care le facem, a da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalti factori, inseamna a da acestor lucruri puterea de a ne controla.
Sunt sute de cugetari,pentru ca sunt tot pe atatea puncte diferite de vedere,poate si mai multe dar multi nu le-au lansat in lume.
Maine va iesi soarele,chiar daca va fi printre nori,poimaine va iesi splendid pe bolta cereasca incalzind pamantul,iar raspoimaine se va intuneca iar.Nu ma tem...pot sa cred ca sunt acum un om mare.
Noi trebuie sa dam piept cu viata nu altcineva,iar daca acel individ ne "apara",va cauza linsarea singurei noastre sanse de a trai intens, simplu, complicat, altfel, oricum.

Dear diary...

2009-10-13T02:06:00.003+03:00

Astazi am murdarit astfaltul cu creta.M-a obligat mama sa-mi gasesc o ocupatie,ca sa n-o mai deranjez de la faurirea celui mai mare goblen al sau.N-am apucat sa vad decat foi cu semne,perforate de ac.
In fata blocului era pustiu.Trecuse ceva timp de cand m-a lovit baiatul vecinului cu piatra in ochi.Voiam sa-i spun ca l-am iertat,ca vreau sa ne jucam Matopant.
"Probabil e inca pedepsit."
Din trusa mea de creta lipsesc cateva culori.Le-am consumat saptamana trecuta la concurs.Oare ti-am zis draga jurnalule ca am luat locul 1? Cu cata fericire am muscat din ciocolata premiu.
Astazi ...am sa-mi desenez familia.
Pe mama la bucatarie.Ador cand imi gateste.Face cea mai buna mancare,iar prajiturile...prajiturile sunt formidabile.Nu am curaj totusi sa-i spun in fata ca o iubesc.
Pe tata am sa-l desenez lucrand la masina,caci mereu el lucreaza,ba afara in gradina,ba in pivnita mesterind piese,ba la servici.Am mesterit si eu ceva saptamana trecuta.Am luat o bucata de lemn si am pilit-o pana a iesit o sculptura in miniatura,dar nu ma intreba ce simbolizeaza.
Pe sora mea am s-o desenez dansand. Mereu danseaza cu muzica la maxim.Eu stau pe scaun si o privesc cu invidie,in timp ce ea isi flutura haotic bratele,indemnandu-ma sa ma alatur ei.Mi-e rusine sa dansez in fata ei! Dar in schimb anul trecut,cand aveam 10 ani,caci acum am 11 si sunt mare,am inregistrat o caseta.Voiam sa le facem un cadou special parintilor de Craciun.Am inregistrat 22 de colinde,de la 22 la 1 noaptea.N-am sa arunc niciodata caseta,mai ales ca la sfarsit se aude rasetul meu de copil de 10 ani.
Apoi pe mine,alaturi de calculator.Da,am calculator!Desi l-am stricat pana acum de 5 ori.Dar n-am vrut!Oricum o sa incerc sa-l mai las din cand in cand,dar imi place ca ma joc "Lion King"si"Capetown".
Chiar daca mai mereu sunt capra neagra a familiei si fac numai prosti,nu-mi aranjez hainele pe scaun,stau mult la tv si calculator,nu dorm de amiaza,sparg oglinzi,imi epilez mustata cu scotch sau vin acasa batuta si lovita(oricum mama o singura data am venit cu capul spart),cand am sa cresc mare am sa-mi aduc mereu aminte de lucrurile acestea... si am sa devin doctorita,pentru ca imi place sa am grija de oameni.

Printre altele...

2009-09-29T19:09:00.005+03:00

Se desprinde din moarte frigul racindu-mi radacinile si vorba.Imi schimba culoarea pielii,palmuind-o zdravan ca pe frunzele rosiatice ce isi dau duhul pe langa mine.
Mi s-a racit trupul,caci inauntru mucegai nasc lipsita de aer.Infofolita cu textile moi,imi fac loc printre multimea de fantome cenusii ghidate de emotii pe cararile vietii.

Deasupra mea cerul se lauda-n culori vii transpuse in capodopere autentice,gadilandu-se pe alocuri cu nori de un alb pur.
Cat as vrea sa ma agreseze o ploaie sub densitatea ei!Poate asa as putea da drumul lacrimilor pe obraz fara sa vada cineva ca plang.
Oasele imi sunt zdrobite de oboseala,mintea mi-e inundata de stres,pasesc prin vina si nu-mi gasesc locul. As muri odata cu natura in toamna,dar nu acesta este misiunea mea.Si daca as muri as reinvia din cenusa pentru a-mi duce la capat misiunea. Nu sunt suparata,doar frustrata ca nu inteleg intotdeauna tot.Nu stiu mereu sa ma descurc in diferite situatii,nu stiu sa reactionez intotdeauna pozitiv.
Imagini si sunete ma lovesc de pretutindeni,...incotro?

Acasa=Inchisoare

2009-09-29T18:43:00.007+03:00

Prizonier...traiesc in tumult si in haos.Soptesc intunericului sa ma desprinda de soarta,stergand orice urma de vina,neputinta sau imperfectiune.Prizonier langa o bruta ce-mi roade neincetat sperantele,imi innegreste gandul,imi tortureaza spiritul,afisandu-si dantura proasta,imbalsamata cu usturoi.
La ferestre bari de fier ai pus,ca lumea de afara sa nu ma ajunga vreodata.M-ai izolat inauntru,oprind caldura din sufletul tau caci consumai energie. Fiecare crepatura prin care se zarea lumina,ai infundat-o cu conceptiile tale despre un viitor mai sigur si prosper financiar.Cartea mea imprumutata ai rupt-o in bucati,zicand ca ma indepartez de dogmele familiei.Asa am ramas fara celelalte carti prin care puteam sa-mi satur sufletul de cunoastere. Mi-ai ranit prietenii,ocarandu-i si strigand in gura mare neajunsurile lor pamantesti.Dreptate ai mereu doar tu,un copil nu poate decide pentru el.

*-Poti sa ma injuri,sa ma jupui prin cuvintele tale ,poti sa-ti exteriorizezi dorinta ta nebuna de a ma lovi,poti sa ma blestemi in cate limbi stii,poti chiar sa ma declari o carpa,poti chiar sa ma renegi...M-am saturat sa-ti sadesc mormantul aflat in mintea mea.Te las sa te scalzi in nebunia ta,iar eu te voi compatimi dintr-un colt.Tu crezi ca totul se rezuma la supravietuire...La ce lanturi grele ai pus pe mine,si eu as crede acelasi lucru. Mi-ai calcat in picioare copilaria,aducandu-mi raiul mai aproape de piele,lovindu-ma...Am crescut doar in ochii mei. Renunta sa crezi ca toti iti vor raul,da-mi voie sa spal numele tau murdar de sange si invata sa ma imbratisezi din nou.*

Un ultim strigat

2009-09-29T14:43:00.017+03:00

Inchide ochii si dormi.Nu-ti mai numara regretele pe degete.Trecutului sapa-i mormantul.Inchide ochii si viseaza.E singura cale de a prinde fericirea.Arunca gandurile negre in intunericul uitat din tine.
Esti rece copila,nici caldura de august nu-ti poate reinvia sufletul,doar tu.Trupul e doar o marioneta impinsa de soarta,de karma,de dharma,de nimic.Iar viata...viata este plina de iluzii si false legaturi,care ne impiedica sa ne unim cu ce e etern si imuabil.
Mereu ne obosim creierul cu preocupari triviale,ducandu-l intr-o disperare muta, intunecandu-ne fata,in final,cu seriozitate.
Ne zbatem sa traim o existenta zilnica mediocra,crezand ca toate se rezuma la sex,bani,influenta si popularitate.

Nu sta cu capul in pamant,ridica-l si vei vedea oportunitatile.Invata din nou sa imbratisezi optimismul acela ce uneori parea absurd. Chiar daca vantul prafuit arunca in fata ta doar durere,inchide ochii si treci invingatoare.
Renunta la naivitate,invata sa spui nu,caci nu poti avea incredere in toate sufletele spulberate de banalitate.
Nu te scufunda prea mult in realitate,permite-ti sa visezi,e vital.

Te intrebi de ce nu poti uita unele imagini ce iti zguduiesc structura?Dar de ce nu te gandesti ca poate acele imagini,ce deja par a fi in ceata,au un rol in tot haosul care-l descri mereu in postarile tale? Ele te marcheaza,schimbandu-ti perceptiile,gandurile si tot ce te defineste ca individ. Toate au la baza un scop divin,tu doar traieste-le.
Traieste clipa,ca si cum ar fi ultima.Ar trebui maine,de cum te trezesti sa-ti zici"Daca asta ar fi ultima zi a mea pe Pamant,ce vreau sa fac?"Ciudat cum multi bolnavi,cand afla ca vor muri curand, se schimba,avand o pofta de viata nemaintalnita pana atunci.
Poate ca deja ai realizat ca noi,umanitatea de pretutindeni,nu ne nastem cu aripi,nu ne indreptam spre ceva anume. Sti,azi ti-a zis cineva ca toti ne nastem cu un scop,dar ne pierdem pe carari,dar la urma cu totii ajungem tot in acelasi loc! Nu e ca si cum cineva ar sta sa ne scrie povestea,cu lux de amanunte.Noi suntem coli albe,iar in mana detinem penelul sa ne scriem povestea. Ciudata e lumea,doar pentru ca avem diferite credinte,gusturi si unghiuri asupra intregii vieti.Asta ne da unicitate,ne individualizeaza.
Asa ca nu mai sta plictisita,privind stelutele fosforescente de pe tavan,nu mai sta tacuta in coltul tau sumbru,nu-ti mai ascunde privirea sub sapca veche,nu mai lasa criticile sa-ti strapunga gandul,asculta tot,infruntati temerile zilnice,alunga ceata autoamagirii si reinvie!

Mai mult decat un suflet sifonat

2009-09-03T00:51:00.009+03:00

Sunt mult mai mult decat un suflet sifonat sub o hartie...Pe un tipar mi-ai gravat numele si,egalandu-ma cu toti,mi-ai ghicit intreaga viata,strigand in gura mare ca ma cunosti...

Vad culorile scaldate in ceata,
simt fluturii vii cum isi misca melodios aripile in sangele meu cald,
am degetele minuscule cu care incerc sa prind corzile ruginite de chitara,
uneori mi-e teama de reflexia mea in oglinda,
dorm mereu inghesuita ca sa ii fac loc ingerului langa mine,
tresar/cad mult in vis,
beau suc fara acid,
ma ametesc de la un pahar de vin,
imi place sa cant,desi nu am mai facut-o de mult timp,
plimbarile lungi sub amprenta rockului ce-l ascult,
urasc certurile,violenta...
ador sa fiu sarutata pe frunte si mangaiata,
prefer desenele animate in locul filmelor,
iar daca sunt cu adevarat fericita,rad ca un copil cand sunt gadilita,
iubesc stropii de ploaie care curata in calea lor toata mizeria,
imi place ceaiul cald cu lamaie...
colinda mea preferata e "In cetatea imparateasca",
singurul sport ce-l practic e dansul,
leu ca zodie...dar niciodata nu m-am comportat conform "schitei",
nu inteleg,pentru ca nu vreau,politica,
am trecut prin liceu ca o fantasma,
imi place sa gatesc,iar curatenia la mine nu dureaza mai mult de o zi,
stau ore in sir la calculator,
cand plac o persoana nu am cuvinte sa-i vorbesc pentru ca imi las ochii sa o soarba,
cand vorbesc...vorbesc mult si prost,
moto-ul preferat:"Diferite persoane.Diferite forme de nebunie.",
prefer sa cred ca pot schimba persoanele,
vorbesc sincer,
imi plac caii,
de cainii vagabonzi mi-e frica,
naivitatea ma prapadeste,
nu beau cafea,
nu fumez,
discut nu ma cert,
am o pasiune pentru ingeri si demoni...
invat repede si sunt deschisa,
*
**
***
dar...raman aceeasi pentru tine,inghesuita alaturi de celelalte siluete tragice din viata ta. Nu e vina ta ca vezi doar o parte din coperta lucioasa ce o scot in public,nu e vina mea ca vad doar pagini rupte din tine...Pedepseste timpul ce ne-a adapostit pe rafturi diferite!

Girl in pieces

2009-08-28T01:42:00.007+03:00

Vin in fata ta bucati, de la sute de kilometri distanta...Ia-ma in brate,te rog!
Lovita am fost de prea multe palme pana sa ajung la tine, multe vorbe grele a trebuit sa car pe umeri pana sa ajung in fata ta, temeri si umbre din trecut am infruntat in calea mea...si iata-ma cersind acum o picatura umila de iubire.

Lasa-ma sa-mi plang durerea caci ma zgarie pe interior, iar urletele ce le scot nu pot egala ce simt. Demoni am in mine, clocotesc in perfide planuri, secandu-mi uneori speranta...

Uita-te la mine!Personalitati sparte si masti colorate descind din mine...Lasa-ma in ploaie sa ma curat de toata mizeria ce s-a lipit de mine in drumul meu spre tine.

Din mine bucati mari in sange au ramas in urma, ramasite din ceea ce am fost. Doar tu stii ce sunt, ce nu sunt si ceea ce vreau sa fiu. Fa-ma intreaga,saruta-ma! Stinge lumina, nu vreau sa ma vezi ci sa ma simti, tremurand o data cu mine. Acopera-ma, sunt prea slabita, vreau sa adorm langa pieptul tau, inghesuiti sa ne contopim in visare.

Shhht!Te rog,taci... Mangaie-ma si sopteste-mi inca o data cum te-ai putut indragosti de mine...Povestea noastra reciteste-o de pe fata mea de fiecare data cand ma privesti, adaugand mereu intamplari, ca la final sa-mi ceri telecomanda aratand-o cu bastonul.

Red moon

2009-08-26T01:48:00.002+03:00

O alta zi s-a scurs printre vene pompand amintiri si flash-uri de culoare...Valuri negre de ciori zguduie cerul instelat,cu luna sa in sange.Drumuri in intuneric,felinare ce nu emana caldura,oameni grabiti si pocnituri subtile de nicotina arsa ,ce in vant se risipeste, din tigarile celor ce s-au asezat langa obelisc.
Se misca totul in jur,in fiecare secunda eruptii de ganduri sterile si constipatii de sentimente insurgente ne izbesc trupul,inundatii torentiale de vorbe goale ne surpeaza constiinta.
Ca frunzele ce se desprind spre moarte,impinse fara directie de vant,aparem si noi, sub presiunea celor patru puncte cardinale.
Luciditatea timpului ne sapa usor,ne macina neuronii,ne trateaza cu nevroza, sarutandu-ne habsan inainte sa inchidem definitiv ochii.
Il simt cum ma cuprinde,vad cum ma modeleaza in timp ce isi ghideaza acele pe cadranul orologiului vechi cocotat pe turnul catedralei,evoluand in neant.
Nimeni nu vrea sa deranjeze intunericul instalat...toti se misca mortuar in extazul produs de lipsa luminii.
Intunericul ma atrage...e ca si moartea...rece,neinteles,inecat in mister.E ca si cum ti-ai lasa intreg corpul condus de simturi,fara sa mai privesti in jur,fara sa mai judeci dupa aparente.Asa m-as izbi de oameni...ar simti ca exist! Un trup cald,pe ai carei substanta se gasesc urme de trairi.
Se aprind filamentele.Roiuri de insecte zboara sa le inghita caldura.In spate mi se compune umbra...taciune!
Lumina imi indreapta capul spre pamant,pasii mi incinge,grabindu-ma spre casa.

Deasupra celor zece nivele,sub cerul instelat,cu luna sa in sange,ma aflu. Mici dâre de lumina se zaresc in departare...Ce luna rosie!Imi ia parca toata energia,ducandu-ma in pragul lesinului. Luna mea in sange,roasa pe jumatate de intuneric,sopteste-mi despre moarte!
As vrea sa-i simt uneori nefiinta rece,suflarea demonica,privirea pretentioasa si neascutitele ei lame cu care desprinde viata de movila de lut aflata in fata-i,iar dincolo de ea...tacere.

"Taci,copila!Toate la timpul lor!"

Inchid ochii si zambesc...

2009-08-12T23:13:00.004+03:00

Fumeaza-ti tigara si lasa-ma sa ma pierd odata cu fumul ei in ploaie...In intuneric stam ascunsi de lume,doar fulgerele ne tradeaza fiintele,ca apoi sunetele intense ale tunetelor sa ne dezmierde usor fruntile ridate.
Sorbeste nicotina,in timp ce corpul meu se zbate sa inteleaga ce s-a intamplat...
Lasa fumul sa se indeparteze de noi,plutind domol spre geamul deschis in ploaie...ramai pierdut ca si mine.
Nu-mi spune nimic,lasa-ti mana pe pielea mea sa ingane ce simti.N-am nevoie de cuvinte care descriu desavarsirea,ci doar de corpul tau cald sub care sa-mi ascund chipul slut,pe care s-a intins glorios fardul de pleoape si mascara.
Aud ploaia cum isi arunca picurii pe pervaz,amenintand o intensificare atroce...Nu mai conteaza.In bratele tale,lipita de pieptul tau,ascult bataile inimii . . . O simt cum danseaza de fericire.
Inchid ochii si zambesc...esti langa mine...Maine iar vei pleca,vei deveni doar o umbra sub a carei soarta nefasta ma voi afla mereu.

In urma miscarilor ei

2009-08-12T00:27:00.004+03:00

Dintr-un bloc derapanat un ritm pur se impotriveste claxoanelor uzate de soferii tulburati.Sunete de pian incearca sa acapareze ultimele raze de soare ce inca se descopera pe cateva geamuri sparte, pazite de bare de fier forjat.
Cu greu gasesc o intrare in acel purgatoriu,cu iadul de afara si norii colorati ce detin cerul.M-am asezat destul de incomod pe o bucata de carton, ce am gasit-o alaturi de sticle de bere goale si coji de seminte improscate in toata incaperea.Peretii erau crestati cu fel de fel de scrieri,printre care vesnica declaratie patimasa de dragoste"x+y=love".
Afara se anunta apocalipsa...cerul devenise in cateva clipe arta alb-negru in tonalitati diferite. Treptat lumina ce strabatea jumatate din incapere se stinse lasand intunericul sa-si descarce electricitatea.Lumina soarelui murise,iar in urma ei un chibrit se aprinse,pornind usor catre ceea ce parea a fi o veche lumanare pe jumatate consumata...clapele vechi ale pianului prinsesera iarasi culoare.In fata lor un om batran isi pocnise degetele tocite,isi fixa cladirea de caramizi sub posterior,se aseza potrivindu-si haina larga peste caramizi si incepu din nou sa cante.
Dintr-un colt intunecat o umbra se desprinse de pe perete,tarandu-si picioarele pe podeaua invadata fara mila de picurii reci de ploaie.Isi ridica bratele deasupra capului cand,deodata,incaperea se lumina brusc,inspaimantator,de la coloana unui fulger urmat indeaproape de un tunet ce a mutit sunetele pianului...Umbra tresari in forma sa umana...apoi devenise iarasi umbra necrozata. Isi intinse un picior, lasandu-se bland in voia muzicii,apoi un alt fulger o adusese la infatisarea ei umana.In jocul furtunii am putut sa o zaresc mai bine. Era palida...aproape dezbracata...cu papucii micuti,o rochita stramta prin care se zareau cateva coaste,parul prins in coc...se clatina mistic,gingas ca un inger,fara aripi,insa plina de puritate.
In lumina subreda si jocul aleatoriu de lumini electrizante,ingerul pasea pe podea,desprinzandu-se in zbor pe sunetele pianului.Podeaua scartaia sub presiunea pasilor ei si incet se descompunea devenind doar praf.
Cu ochii atintiti la miscarile ei,am uitat de lume...am uitat de tot...Iar daca ea reuseste sa zboare fara aripi,reuseste sa zambeasca chiar daca imprejuru-i totul se distruge,urmeaza doar sunetele plapande de pian,faurindu-si singura pasii de dans,inseamna ca nu e totul pierdut.
Ma retrag incet,fara sa atrag atentia asupra mea...ies zambind in ploaie,pasind prin balti spre casa...Sunetele de pian isi pierd intensitatea...insa eu am inteles.

Copilarie pe un leagan

2009-07-20T01:45:00.008+03:00

La colt de strada,un parc intins se scalda bland sub razele soarelui.Vantul bate obosit,sufland lenes printre firele de iarba netaiata. Frunzele copacilor se leagana apatic,iar sub activitatea lor molatica se naste un sunet metalic de lanturi ruginite de timp...
De la o creanga zdravana, doua lanturi coboara,cu solzii lor de metal, incet spre pamant. La capatul lor o bucata umila de lemn, plina de carii,se leagana ca odinioara,insa fara greutatea unui copil vesel.
Nimeni nu e in parc...nimeni nu se mai leagana. Toti au disparut,unul cate unul,prin viata.
Pasesc cu teama spre locul in care candva ma simteam ca acasa. Calc iarba cruda in drumul meu,traversez lacul de nisip, fara castele si parcari de masinute, las balansorul neatins si sar peste calutul putred de lemn,si ma indrept spre cel ce gemea cel mai tare din parc.

Rasuna tot parcul in tonalitati de fier.

Ma opresc in fata sa.Se opreste vantul.Se opreste leaganul...Simt cum ma cheama din nou la joaca,la stadiul acela de visare profunda.
Fara sa mai stau pe ganduri prind zalele ruginite si dintr-o miscare ma aflam in leagan...Nu era nimeni in jur pentru a cere un avant pana la cer. Mi-am lasat picioarele in fata,m-am impins puternic in spate,mi-am strans ochii,iar apoi...m-am desprins de la pamant.
In plimbarea mea scurta,de la un punct in fata la un altul in spate si invers,toate clipele de veselie si-au facut aparitia in mintea mea obosita,inclusiv momentul in care,mica fiind,mi-am facut cicatricea din mijlocul fruntii.Imi amintesc sangele cald ce a rabufnit imediat dupa impactul cu solul,cat si lacrimile si urletele de durere ce le-am scos... Acum rad...si ma las in voia vantului,aplecandu-ma mai tare pe spate,cu ochii inca inchisi...si ascult.Ascult claxoane,zgomote colorate,pasi marunti si repezi,certuri si oferte atragatoare de pepene verde...iar pe fundal,scartaitul delirant al lanturilor. Si atunci,o voce imi spulbera conexiunea cu copilul din mine strigandu-mi numele.
Imi deschid ochii,oprind leaganul frenetic si odata cu oprirea lui sclipirea de imaturitate, pe care inca o mai pastram, s-a diminuat considerabil.
Fara sa ma mai uit in spate,mi-am luat geanta in graba si am plecat regretand.
Insa...copilaria e inca in mine,nu a disparut definitiv.O simt atunci cand rad cu pofta,cand fug nebuneste dupa baloane de sapun,cand sar in spatele lui si il indemn la fuga,cand desenez si cant,cand ma trezesc tarziu dupa alarme resetate de vreo 5 ori...Sunt un copil,sunt un om mare...

Acceptance

2009-07-13T03:45:00.014+03:00

Se aude incet un falfait de aripi...Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.

***
E o alta zi si iar zace pe trotuarul acela rece.Si-a cantat doina sumbra, printre zeci de sugite si cateva deviatii absurde,apoi s-a prabusit la pamant.
De abia si-a putut deschide ochii cand s-a simtit incoltit de razele soarelui orei 9 AM.Ii ardeau obrazul lovit de pumnul inconstientei ce l-a trantit cu o seara inainte la pamant.
Injura toti sfintii,ducandu-si mana la tampla,si incepu sa-si caute greoi sticla de bautura. Isi zicea ca, cu ajutorul ei, se va disipa pofta nebuna de mancare,iar gustul amar de pe limba se va ineca atunci cand etanolul ii va atinge buzele seci,umpland dintr-o miscare toata gura,spaland in urma cariile netratate si puroiul, ce s-a extins pe aproape intreaga sa gingie.
Trupul tremura la fiecare intoarcere a gatului,ochii erau rosii,impletiti cu ramnificatii sangeroase ce duceau pana la creierul sau, incompetent sa desluseasca lumea ce il acoperea cu regrete,ura si durere.
Sub hainele lui murdare,si inca ude de la roua de dimineata,fiecare os isi facea simtita prezenta prin pocniturile ritmate.Le puteai simti ardoarea,ingreunata de lipsa de calciu, pentru a deplasa degradanta fiinta.
Parul sau carunt nu dansa in vant...era mult prea lipit de scalp pentru a-si misca terminatiile.Sclipea,in razele soarelui,cu toata puterea ce i-o oferea albul anilor asupritori cat si sebumul acumulat de-alungul unei perioade necunoscute.
Ochii aveau un singur tel: gasirea licorii magice. Desi,de o vreme buna, incetase sa mai deosebeasca literele imprimate pe eticheta colorata de pe sticlele de alcool, refuza categoric sa isi constientizeze varsta inaintata si il striga pe Satana in gura mare, blestemandu-l feroce,iar apoi isi termina ritualul blestemului trantind in partea stanga un ghemotoc de scuipat.
Nasul ii era infundat...asa nu putea sa adulmece "duft-ul" de transpiratie ce il emana puternic in jurul sau.
In gura nu mai pusese de cateva zile mancare,doar bauturi spirtoase care ii arsesera grumazul lunguiet in drumul lor.
Pieptul, rarefiat de coaste vestejite,putrezea incet odata cu hainele ce-l acopereau.
Mainile lui rapciugoase de mult au spus adio mangaierilor mute de iubire,inaintand prin viata mereu inclestate in jurul sticlei.
De mult nu s-a mai bucurat de supletea unei prostituate;desi le-a mai cautat pe trotuarul lor privat ca sa-si consume testosteronul ce-i invadase corpul,nici una nu l-a mai bagat in luxosul lor boschet.
Picioarele erau cele ce transportau deplorabila persoana peste tot...Acoperite de niste pantaloni,rupti in fund si descusuti la baza, si o pereche de adidasi dezlipiti, gasiti in containerul de langa barul sau preferat,pasea incetut cautandu-si sticla.

Cautarea lui lacoma se intrerupse brusc datorita unui val de rasete venit din partea unor copii...Acele sunete de veselie ii zgariau timpanele, deschizandu-i usa spre dulcea nebunie.
Gasi repede un bolovan solid si ii fixa traiectoria direct spre capul unuia dintre copii...

**
Un urlet sfasie intr-o secunda undele rasetului anterior...Un picur de sange cazu in glorie pe trotuarul betivului atroce,urmat de o intreaga silueta deformata.In curand o balta de sange murdari trotuarul,atragand mustele din apropiere.
Un planset inocet incepu sa se cristalizeze in lacrimi neintelese de bietul batran nebun,care isi cauta incontinuare sticla.

***
Si atunci... din cer cobora EA...se aude incet un falfait de aripi...Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.
Sub haina sa neagra, o umbra se descopera in fata lor,fara forma,fara viata,fara sens. Batranul,nepasator,isi cauta viciul...Ea isi scoate ghearele si le infige,prin spatele betivului,direct in inima obosita. O strange bine,iar apoi o roteste contrar acelor de ceas si o opreste din bataile zilnice,lansandu-l pe batran ,cu blestemele sale cu tot,spre iad.

Fara sa mai clipeasca,si-a luat securea neascutita si ,dintr-un avant, a retezat cordonul sufletului celui ce zacea inconstient pe trotuar...

Deja trei muste danseaza fericite in sangele imprastiat pe dalele trotuarului.
Ea plecase odata cu sufletelul baiatului rapus,ghidandu-l spre cer.
**
Urlete se aud in departari...parintii si fratii,rudele si prietenii lui de joaca s-au strans in jurul corpului rece.
"Ramas bun!"

Din nou...

2009-07-09T23:08:00.003+03:00

Astazi iar am vazut-o pe strazi...Purta aceiasi papuci uzati insa cu alte sireturi groase.Mi s-a parut ciudat sa o vad cu sireturi opuse.Papucul drept avea siretul alb,iar cel stang negru. Si in timp ce isi numara pasii repezi incercam sa dau o explicatie sireturilor:pasea cu dreptul calm ghidata de speranta,stangul ramanand in spate in aura lui neagra,apoi stangul depasea dreptul ducand-o la realitatea demonica.
Insa lupta dintre negru si alb o facea sa se deplaseze...nascand acel gri de fard ce-l avea imprimat pe pleoape.
De cand am zarit-o de dupa colt nu si-a ridicat capul din pamant...probabil astazi e suparata,poate a gresit cu ceva si nu poate sa-si ridice capul de rusine.
In ochi i se oglindesc sireturile...o data alb,o data negru,alb,negru...
Deasupra ei, cerul albastru se tulbura...Nori grei de ploaie invadeaza soarele...O acopera pe jumatate cu intunericul lor,dar cealalta jumatate se scalda fericita in razele blande ale soarelui.
Ce e cu ea? De ce imi apare in fata cu doua personalitati? Inauntru ei e o lupta continua,un razboi zilnic ce ii cutremura toate idealurile. Se opreste la Obelisc...nu baga lumea in seama si se urca pe monument privind nelinistita catre gara.
Se aude fluierul trenului de 16 fara 5 minute...Desi turistii o roaga insistent sa se dea la o parte,ea priveste trenul.
O vad atat de nelinistita,ca si cum ceva sau cineva ar lipsi din bratele ei.Isi schimba repede piesa ce ii zdranganea in urechi,sare de pe trepti si o ia la fuga...am pierdut-o...din nou.

Upgraded novel

2009-07-06T19:24:00.019+03:00

Alerg,alerg,alerg condus doar de instinctul care ma face sa inaintez greu si nesigur prin bezna si ceata deasa,abia reusesc sa disting padurea de conifere deasa care imi sfasie obrazul ca si cum totul mi se impotriveste in incercarea mea de a inainta ,de a ma salva...
Sunt cuprins de o teama teribila,tot corpul imi tremura...
In curand sunt nevoit sa lupt cu propriul trup care nu mai reuseste sa faca fata ritmului.Spaima,singuratatea,intunericul,neputinta reusesc sa ma divida:trupul neputincios care renunta la lupta si isi asteapta sfarsitul tremurand si sufletul care refuza sa se lase prins de bestii si duce o lupta salbatica pentru supravietuire,agatandu-se de cea mai mica speranta de scapare.
Efortul supraomenesc mi-a venit d hac!
Ma prabusesc pe pamantul imbibat cu apa si ma adapostesc la baza unui brad.
Asez arma langa piciorul stang si imi desfac aproape disperat gulerul uniformei care simt ca ma sufoca.
Respir atat de des incat mi-e frica sa nu ma auda...Inima imi pulseaza sangele atat de repede incat simt nevoia sa arunc casca care ma strange la fiecare bataie de inima.
Gatul uscat imi da un disconfort accentuat ingreunandu-mi respiratia.
Tresare cerul intunecat la fiecare fulger...simt de prin padurea de conifere violenta furtuna ce va sa vie peste sufletul meu condamnat la fuga. Si la fiecare blitz de fulger imi gasesc corpul din ce in ce mai ridiculizat de situatia in care ma aflu. Astept sa vina...astept noroiul ce-l va framanta din pamantul sterp,ca eu,in disperarea mea, sa ma avant cu bocancii in el si sa imi continui fuga.Sunt in spatele meu,le pot auzi limba stalcita, imi urmaresc pasii si odata cu inaintarea lor aud tot mai intens urletele nesatisfacute ale ogarilor flamanzi.
In scurt timp imi dau seama ca bestiile rosii stiu exact unde ma aflu.
Fug prea incet....numar parca copacii sumbrii ce-mi gazduiesc poteca.
Simt un picur cum incearca sa-mi invadeze camasa plina de sange ca sa ajunga la piele...Il simt si pe al doilea...Mi-a cazut pe crestetul capului si coboara absurd pe canalul sapat de ridurile mele de durere.Al treilea,al patrulea...a inceput ploaia...Cainii urla amenintator!
Nu-mi mai vad drumul,este intuneric...doar fulgerele imi ghideaza speranta de viata. E haos...timpul se dilata la fel ca si pupila mea.Timpul si spatiul devin campul de lupta.
Se descarca cerul violent disimuland apocalipsa,iar de pe pamant focuri de arma penetreaza stropii de ploaie,sfidand divinitatea.
Ii aud....se apropie d mine!
Spaima mea capata proportii astronomice acum.Le aud cainii cum maraie dornici sa ma vaneze.
Indraznesc sa-mi intorc capul pentru a arunca o privire si raman stupefiat...
Unul dintre caini se uita direct in ochii mei sfasiindu-mi parca sufletul.Ochii rosii patrundeau prin ploaie,prin bezna facand timpul sa se opreasca.Cainele era o creatura a infernului care patrunsese in mine ,pusese stapanire pe trupul meu si il facu incapabil sa reactioneze.
Nu imi mai pot misca picioarele,mainile..corpul...simt ploaia cum ma topeste si incearca sa ma dilueze. Mi-e cald,desi apa ce ma plesneste e atat de rece. Nu credeam ca acesta imi va fi sfarsitul,nu asa!Incerc sa ma opun destinului tarandu-ma,lovind cu sperante inima sa pot porni din loc.In zadar,paralizat sunt cu ochii atintiti catre fiara.

***
S.H. si LostAngel

Cugetari(concursuri si comentarii) partea I

2009-07-05T18:35:00.004+03:00

a) Spatiul în care ma simt cel mai bine este...acela in care,inundata de sentimente si ganduri mucegaite, pot sa imi las fiinta sa decada ca apoi sa o inalt prin vise.E locul in care sunt eu cu mine;inghemuita intr-un colt ai carui margini sunt inabusite de panzele firave ale paianjenilor.Locul in care nimeni nu doreste sa zguduie linistea apasatoare si nimeni nu aprinde lumina pentru a tulbura intunericul ce domina locul.

b)Simplu...respir.Uit de frica si imi potrivesc ritmul lento al respiratiei,iar apoi ma las purtata de intuitie spre locuri in care imi pot spori adrenalina.Ma rup de citadin ,spargand barierele limitate ale lumii in care traiesc,si las uneori watti sa-mi acopere mintea cu beaturi,cuvinte si stari,obosind banalitatea lumii inspre disperare. Eu nu vreau sa ma pierd ca altii in probleme,de aceea traiesc oricand la maxim.Deschid ochii,masor orizontul,imi constientizez pozitia,apoi pasesc inspre viata.

c)Pacat ca vrei sa te lepezi de cea mai frumoasa etapa din viata ta...tu i-ai dat un nume:"mishu". ciudat ca vrei sa cresti,cand tot ce e dincolo de ochii unui copil cast e doar o lume stearpa fara culoare. Renunti?! Nu e necesar sa devenim adulti in totalitate,ei fac doar greseli crezand ca sunt intelectuali. Uneori e mai bine sa ne bucuram de fiecare pata de culoare ce o gasim dinaintea ochilor nostrii miopi. Crestem, ne schimbam in exterior si putin in interior,depinde de palmile ce le-am primit in aceasta perioada,ca apoi sa ne amagim prin critici la adresa celor ce nu sunt de acord cu ideile noastre. Eu nu mai vreau sa cresc,mi-am oprit timpul...

cu drag,Lostangel

Vise si ganduri interzise...

2009-06-27T03:35:00.003+03:00

Se risipesc watti ,prin sutele de pompari de ritmuri,cuvinte,stari,in creierul meu epuizat sa mai gaseasca motive pentru estomparea unui sentiment fragil.
O alta zi s-a ofilit,o alta crima comisa de febrilul soare la suflarea luminii sale caline,lasand intunericul sa acapareze toata lumea din jurul meu.
In drumul meu vad cum se zbat sa-si aprinda filamentul becurile ieftine cocotate strategic pe stalpi.Se aprind ca sa-mi aline singuratatea,dand nastere unei umbre diforme care,supusa,calca prin praf odata cu mine.
E noapte iar...aceeasi eu,insa deformata de ganduri si obsesii ce imi tradeaza pasii marunti.
Urasc ca ma gandesc la tine! Nu ai nici un drept sa-mi invadezi intimitatea, visele, sperantele, adevarul. Sunt vise si ganduri interzise!
E ca si cum ai pus stapanire pe fiinta mea,obligandu-ma sa traiesc in arsita,mereu insetata sa te vad.
Tresar de fiecare data cand iti simt privirea masurandu-ma parsiv,ma pierd inecata in retincenta.
Intrigi dureroase,atingeri tandre,saruturi interzise,priviri ascunse,toate ne-au luxat spiritele banale...
"Iti aluneca alegoric degetele pe coapsele mele frivole,iar buzele tale saruta ferm toata pielea rasarita de sub hainele mele viabile.
Imi pierd euforic cunostinta sub presiunea corpului tau angelic...Ma scald in senzatii si vibratii de beatitudine,urandu-te pentru ceea ce simt."imagini obscene ce se deruleaza pe peretii cladirilor mucegaite luminate de aceleasi becuri subrede.
Anemic caut sa revin la realitatea severa pe care o imbratisam in fiecare dimineata pana sa te cunosc .Sarutam impacat mana lumii,traind sub sablonul de carton ce mi-l oferea,mergand in rand cu majoritatea supusa trivial.
Involuntar ,poate, ai ramas captiv in visele si gandurile mele interzise.Ramai printre ele,disimuleaza incontinuare stari de perfecta sincronizare cu lumea inconjuratoare, iar apoi poate ne vom reintalni pe drumul luminat de filamente vibrante invadate de insecte pasionate de caldura si lumina.

Ma vor prinde...

2009-06-27T02:11:00.001+03:00

Tresare pamantul sub picioarele mele framantat de atata fuga.
Inghit in sec acelasi venin efervescent dizolvat in saliva si in timp ce aluneca malefic pe gatul meu aspru ma schimb...
Devin ,sau sunt, perfida. Ascund sub dress-ul negru de matase o lume imperfecta, patata cu umbre,secrete,nimicuri si minciuni. O lume ce trebuie sa ramana in intuneric,e o parte din mine ce trebuie tinuta sub cheie.
Ti s-a intamplat vreodata sa simti ura,o ura imensa combinata cu gelozie, invidie,minciuna,desertaciuni?
Eu simt ca sunt proprietarul acestor sentimente,fac involuntar parte din mine,insa...nu vreau ca ele sa vada lumina blanda. De ce sa le intind pe masa? Mi-as scoate probabil inima ca toti cei ce se afla in ea sa faca disectie,analizand fiecare sentiment ce pompeaza watti in creierul meu obosit de atata logica si minutiozitate.
Le simt puternic cum lovesc cu pumnii trupul meu de ceara,urland sa le dau drumul,sa iau cheia ruginita si sa le deschid usa spre voi.Vor sa-mi inegreasca ochii,poate asa voi stii ce culoare au ochii mei deoarece nici dupa 20 de ani de profunde examinari nu pot sa le definesc culoarea.
Nu stiu daca ma vor cuprinde complet aceste emotii,ce par uneori imposibil sa le dobor, insa pana atunci...zambesc pentru ceea ce am realizat,pentru ceea ce sunt azi.
Cu toate ca prezint reactii ce fac parada in mine, ma simt capabila sa fug pe acest teren, sa-mi iau avant ,ca apoi sa sar peste gardurile vietii.

Subintelesuri...

2009-06-09T18:18:00.003+03:00

M-am ratacit incet printre frunzele de conifere,fugind pe cararile acoperite strategic de crengi cu panze de paianjen. Fugeai si tu,iar in urma ta miscarile pamantului dezarmau creaturile spre retragere si in final...pe mine.
Picioarele refuzau sa mai inainteze,glas nu aveam sa te chem inapoi...Ai plecat in graba lasandu-ma, fara aer, undeva departe in urma ta.
Ca un cadavru m-ai lasat la umbra unui copac batran pe a carui scoarta era brodata inima altor trecatori,sperand ca viermii sa-mi adaposteasca fiinta inauntrul lor cat mai repede,ca toata slabiciunea mea sa decada,ramanand doar singura structura tare din mine,scheletul.
Inima mi s-a mutat din piept in crestet,unde batea mai energic ca niciodata. Vedeam cum ultimele raze de soare se zbat, in agonia timpului, sa nu fie inghitite de dealul ce domina regiunea...Ochii mei isi schimbau culoarea vizionand zadarnica lupta,respiratia incepea sa se stabilizeze pe un ritm lent,blocand orice lacrima ,orice suspinare puerila,iar apoi sufletul s-a simtit pregatit sa-mi ridice trupul,sa-l impinga spre drumul acoperit de frunze.
Am facut primii pasi...am realizat ca am nevoie de tine,am inghitit distanta si mi-am spus ca oriunde ai fi te pot gasi,ca apoi sa te pot lua de mana,sa fim doar noi... si atat.
Printre copacii batrani si uscati,viata mi s-a strans in mine...aveam pumnii stransi,fiind gata sa dobor orice si pe oricine daca ar indrazni sa ma abata de la drum...
In ultimele raze,scaldata in ceata vie din ochii mei,o silueta ma astepta. Fara nici un cuvant,si-a intins aripile risipind praful neintelegerilor mele si m-a cuprins in brate de indata ce am reusit sa-i vad fata. Mi-a sarutat ridurile fruntii ,netezind fruntea inspre primordiala ei forma,iar inima,de buna voie,a coborat in chilia ei de zvarcolire zilnica.
..."Pe unde ai ramas,prostanaco?Te astept de ceva vreme aici...Hai da mana sa plecam.Nu mai fugim...mergem incet.Nu vreau sa obosesti."...

Te las inca o data sa pleci...(chances come and go)

2009-06-05T23:39:00.016+03:00

Azi am vazut-o inca o data pe strazi plimbandu-se singura.Avea fata acoperita pe jumatate de bretonul taiat cu siguranta de ea.
Era imbracata in totalitate in albastru,pana si sireturile ei groase erau tot albastre.
Avea un zambet cald,iar in ochiul ei neacoperit se oglindeau toate neajunsurile pe care le intampina mult prea devreme pentru varsta ei de copil.
Mi-am zis sa o urmaresc,oferindu-mi sansa de a o cunoaste poate mai bine...Era conectata prin casti in lumea ei perfecta,cea care ii oferea protectia necesara fata de ceea ce zarea imprejurul ei,asa ca nu-mi auzea pasii cum bat pamantul sterp la fel cum bate inima pieptul meu uscat.
Ii vedeam parul negru cum danseaza frenetic in suflarea dura a vantului,iar papucii ei micuti impingeau cu usurinta pietrele ce ii stateau in cale.Mergea alaturi de visele sale,uitandu-se dusa, prin ceata ce i-o oferea miopia ei veche,la lumea pe care o colora ea in fel si chip. Stia ca unele persoane sunt otrava curata,iar altele sunt doar dulci,insa pana acolo toti erau indispensabili vietii ei,de aceea prefera sa zambeasca mereu.
In urma sa eram insa eu...si zeci de priviri bolnave ale trecatorilor infometati,dornici de carne proaspata.

Ea nu-i vede,nu le aude afirmatiile puerile,isi continua drumul mimand ritmul chitarii pe care o ravneste de atata amar de timp.
Ma inebunesti,ma faci sa-ti adulmec habsan tot parfumul,sa nu las aerul sa-l imprastie spre simturile unui alt pacatos. Parfumul tau imi umple tot golul ce il simt in mine de ceva vreme,transformandu-se in fluturi ce-mi cutremura tot corpul.

Imi venea sa o opresc din drumul ei strategic conturat,s-o trantesc in bratele mele uitate de afectiune,sa-i fac trupul sa vibreze sub atingerea degetelor mele,iar apoi sa-i umezesc buzele crepate,inchizandu-i ochii inspre visare.

Raman insa in urma...impreuna cu ceilalti,lasand vantul si regretele sa ma invaluiasca odata cu parfumul ei.Totusi sper sa o zaresc si maine in bataia razelor de lumina,pe acelasi drum,aceiasi papuci si acelasi parfum.

Ne revenim?

2009-06-02T22:20:00.007+03:00

De ce plangi? Ti-am spus de atatea ori:Gata!
De ce este asa de greu sa calci peste cadavrul actelor tale si sa lasi praful sa acopere regretele?
Interesant...Placa vietii tale este rotita de un vechi aparat de pick-up,fiind fin zgariata de acul rigid,iar tu nu poti suporta ranile.
Cum mereu soarta intoarce situatiile doar ea stie,e irelevant sa ne batem capul cu enigme,paradigme si ineptii.
Inchide ochii...
Lasa-ma sa-ti invadez spatiul.
Sunt doar eu,eul din tine.
Esti palida!Ma gandesc ca pe drumul de la calculator la pat ti-a inghetat sangele.
Ce comic ti se pare,de aceea razi,asa-i? Ranzesti printre lacrimi...
Ciudata esti,ti-ai spus astazi in oglinda.
Ne revenim?
Buna e hartia igenica cand batistute nu sunt...Ok,te mai uiti o data in oglinda,iti cataloghezi ochii ca fiind rosii,apoi somn.

Gand la miezul noptii

2009-05-27T00:14:00.007+03:00

Totul explodeaza in urma mea,producand dezastre umede cu sange proaspat.Imi numar prietenii realizand cu stupoare ca incet,incet s-au pierdut razand in fumul ieftin de smoke.
Impartial zambesc in van la fiecare soapta ce o resimt de pe marginea turnului pe a carui structura destinul m-a inaltat. Marginea sa ruginita ma duce in delir,inabusitandu-ma in ganduri nevrotice.Refuz...trebuie sa traiesc.
Desi totul bate inspre ruine,realizez ca am dreptate.Nimic nu e perfect,oricat am trage de sfori ca sa ridicam la final lumea in picioare aplaudand zgomotos.

Raman asa cum sunt,desi uneori ma incurc in cuvinte,desi alteori ma trezesc cantand fals pe o piesa sau pur si simplu sunt prea naiva si cred in toti;si iar si iar revin sa-mi numar prietenii,iar ei se pierd in fumul ieftin de smoke.

Pentru tine, eu

2009-05-17T17:29:00.013+03:00

Eman vicii,
Spulber vise,
Devorez planuri,
Schimb principii,
Colorez in gri sentimente,
Sufoc pasiuni,
Brodez idealuri noi,
Scuip naivitate la orice pas,
Ador unicitatea,
Sunt nebuna.

Shhht!(soptind)viata mea nu e scrisa intr-un catastif...De ce sa ne tratam cu pastile de zahar? Priveste-ma si spune-mi ce vezi!
Sunt deschisa in fata ta si...
totusi in paginile ce ti le ofer sunt atatea nimicuri
ascunse sub niste cuvinte scrise sa te incurce.
Citeste-ma atent! Nu-mi fuseri sentimentele...

Pledez VINOVAT!

2009-05-13T17:53:00.010+03:00

Ieri ti-am cuprins in maini corpul anorexic...Cu buricele degetelor iti masam usor slefuitele forme,admirand delicatetea cu care ai fost inzestrata.

... Si atunci te-am prins avar de gat...O dorinta incontrolabila s-a instalat in corpul meu brodat cu mii de defecte,impingandu-ma sa profit de himerica ta substanta.
M-am asezat comod pe canapea,acolo unde urma sa fie locul faptei,inspectand ca un nemernic fiecare colt care mi-ar fi putut trada ulterioara actiune. Nu voiam ca cineva sa te scape din unghile mele proaspat lacuite.
Te-am asezat ferm,dar totusi grijuliu,pe picioarele mele imperfecte.Iti admiram splendoarea trista, data de tacerea din camera ta captusita cu burete in care erai condamnata sa traiesti.
Ma simteam dator sa rup sigiliul tacerii.Iti urmaream de sus pana jos sistemul complicat si...fara sa ezit,am violat linistea molestandu-ti fiecare coarda.Gemeai sub presiunea degetelor mele aspre,urland cand apasam inconstient pe gatul tau firav.Imi intensificai pofta nebuna prin sunetele virgine ce mi le ofereai.

Erai doar tu si ,mult mai pierdut in subconstient,eu...

Astazi...

2009-05-11T12:55:00.009+03:00

M-am obisnuit sa adaug "..." in relatarile mele.E ca si cum acolo ar fi un oftat,o parte melancolica din mine ce ramane imprimata in trei puncte perfecte.
Ma intreb ce as putea sa scuip in cuvinte astazi din mintea mea bolnava... Sa vorbesc despre incapacitatea auzului meu de a descifra o propozitie venita de la un interlocutor,mult prea neatent pentru a observa dezinteresul sau fruntea-mi incretita de neintelegere asupra conversatiei aparent bulversanta? Nu...
Prefer sa vorbesc despre obisnuita.
M-am obisnuit sa fiu in centrul atentiei,desi mai mereu incerc sa trec neobservata.
M-am obisnuit sa cred ca nu sunt singura,desi de ani de zile imi lipseste o familie.
M-am obisnuit sa zambesc pentru a da impresia celorlalti ca stiu sa traiesc;fericirea mea e inghemuita in corp,imbolnavindu-se la fiecare tipat tacit cicatrizat in idealuri.
M-am obisnuit sa fiu apatica, nascocesc ineptii; am obosit sa am o viata dependenta de logica.Ne-am invatat sa punem indigo sub fiecare traire,doar pentru a ne indopa cu vise.
M-am obisnuit sa am deficente in diferite domenii...poate de aceea esafodajul meu e asa de instabil.Am devenit avida,scufundata in letargie...Taci!Ai putea sa imi perforezi balonul de sapun pe care il am inca din copilarie.Lasa-ma sa traiesc in paradigmele mele...

O alta zi in paradis

2009-05-10T22:38:00.005+03:00

Astazi am vrut sa te vad...oricat am incercat sa imi ridic muschii,zambetul cadea intr-un final in infinit.
Am coborat cele 180 ce trepte,ce ma despart de angoasa semenilor mei,ingreunandu-mi actiunea cu ganduri,care imi infectau mintea cu o promptitudine dureroasa.La ultima treapta un gand sinucigas imi fulgera subtil crestetul.Am refuzat sa il dezvolt pentru o sinucidere perfecta.Am intins mana ,si cu un ultim oftat,am deschis cutia postala.Era inca o data goala.Privirea verifica fiecare colt si a ramas acolo pentru cateva secunde,golindu-mi sangele din creier,pana cand albul imi acoperii ochii obositi.Imi imping mana spre frunte...ard...Nu! Nu voi urca 10 etaje pentru a plonja intr-un pat aspru pe a carui cearceaf s-au tavalit atatea vieti.Ies din bloc,blestemand in urma vecinii ce ,in plina criza de bani si timp,refuza sa plateasca reparatia liftului.
Aer...plamanii mei sunt inca sanatosi la cate kilograme de fum inhalez pe zi.
Atatia oameni trec in stoluri in drumul meu, ma simt mai singura cand ,fara sa vreau, ii despart. Blocuri,nori,masini,parabolici,role,ferestre deschise,furnici,garduri... M-am asezat pe o banca si scriu mesaje...Pana acum sunt 8.Ascult radio,schimband mereu frecventa,muzica comerciala infecta.Doar beat-uri ratate.Imi revad de drum. Tantarii au invadat orasul,facandu-ma sa dansez pe muzica lui lili sandu.Aparent pot sa merg scriind mesaje... ma impiedic de obicei cand vorbesc cu persoanele,insa cand scriu parca al 3-lea ochi este larg deschis pentru vizualizarea obstacolelor.
Un alt vechi gand imi apare in minte.Pe acesta am reusit sa il vizualizez ,in detalii macro: Ma vad intr-o masina,lumini subrede de faruri imi inteapa ochii,un sunet fortat de roti incinse se aproprie anevoios catre mine.Urmeaza sarutul pasional al masinariilor devoratoare de oxigen,de timp,de vieti. Si atunci...timpul se reduce substantial:vad suruburi si bucati de metal cum taie violent bulele de aer,gasindu-si locul prin mintea mea complicata;vad moartea cum coboara ,invaluita de nori negrii,chiar pe capota masinii in chinuri. Apoi ma intreaba: Vrei sa mori sau sa traiesti?
Un sunet asurzitor ma aduce la realitate..in mersul meu mortuar m-am oprit pe zebra incercand sa gasesc un raspuns.Injuriile cursive ale soferului nervos mi-au stricat ambianta de scris.Ma opresc...

Te iubesc...printre vise

2009-05-03T20:33:00.001+03:00

Iar atunci fara mila am rabufnit si
in undele strigatului meu am speriat tot praful
ce se intindea pe ochii tai.
-Te iubesc!

...

-Ce e?Sangele clocoteste in mine.De ce sa ma opun?
Vreau sa ma infruct din sentimentele tale,
vreau sa imi pun papilele pe ele si sa le simt arsura.

Tu refuzai sa imi vorbesti.Pareai plictisit de peisajul
ce il pictam in fata ta.
Naivitatea,copilul din mine,in picuri a inceput sa-mi curga pe fata
lubrifiínd corneea in drumul sau,ducandu-ma in disforie.

-Inchide ochii,nu vreau sa ma pierd iar in albastrul lor,
caci ma vor impinge sa tac,inghitind cuvintele odata cu saliva.
Nu mai rade,opreste-te!Ia mana de pe gura mea...trebuie sa stii!
Atatea sentimente imi fac trupul sa tremure in franghiile ce il
sustin. Un intreg sistem de ate am pe mine
(uneori ma impiedic in ele,zambetul cazandu-mi de pe fata),
o marioneta ce danseaza datorita slabiciunii ce ti-o poarta.

Te priveam cu indiferenta,desi totul in mine
vibra in privirea ta tacita.

Tu dormeai dus,langa mine,obosit de la iubirea
ce mi-ai etalat-o aseara,zambeai in vis,
iar eu ma macinam in gand...

Papusa de portelan

2009-05-02T20:10:00.003+03:00

E rece...
Simt cum vantul imi cerceteaza trupul,vrajit probabil de frumusetea pe care inca o mai am...
Imi scarpina violent trupul,insa nu tremur...imi aduc aminte de tine...

Era o zi superba,iar soarele incalzea pamantul si cerul in acelasi timp.
Atunci a lasat pensula jos si mi-a zambit.Eram gata.M-a intors catre oglinda. Esti "perfectiunea ireala"!
Langa oglinda statea bland un inger gravat pe hartie.Semanam...
Atunci te-a chemat la sine...podeaua canta sub pasii tai apasati.
M-a luat in maini cu grija, ii simteam fiecare batatura din palma, si cu dragoste m-a asezat in bratele tale.
M-ai cumparat cu un sarut,cand el te-a intrebat ce primeste in schimb,apoi am pornit in goana spre camera ta.

Aud tropotele cailor cum bat drumul unison cu pasii obositi ai oamenilor
iar umbre de pasari, fara forme gratioase, danseaza pe podeaua mancata de carii.
Peretele ce ma protejeaza sta sa cedeze,e macinat de vant.
Cade spre pamant o caramida,inca cativa centimetrii si-mi spargea cu nesabuinta trupul in mii de cioburi,disipandu-mi caldura.

"Te iubesc" imi sopteai ca sa nu te auda portretul din tabloul ce domina camera,
imi pieptanai cu drag parul,apoi il impleteai punandu-mi bentita mea preferata rosie,
imi vorbeai si ma intrebai zambinand ce doresc sa port azi.
Imi faceai ceai si ma asezai frumos pe scaunul acela moale,
comunicam printre ganduri si zambeai dusa in reflexia portelanului meu alb.

Insa tu...ai gasit partea lacuita a timpului,
l-ai luat langa tine,ornandu-l cu pelerina mea ,
proaspat taiata din fata de masa cea noua,
si ai inceput sa-l plimbi cu tine la orice pas,
vorbindu-i ca vrei sa cresti mare.
M-ai lasat in ghearele fratelui tau,care mi-a marcat cu cerneala manuta fina.
A schitat pe mine trasee,stiind propabil ca in interiorul meu se afla nemurirea,
tezaurul pe care tu apoi l-ai adapostit in cutia plina de cuburi,caluti de lemn si cescute verzi de ceai.

Ranita,fara un nasture la rochita,caut disperata sa fac lumea mai buna, sa zambeasca,
desi uneori ,cand ma uit in bucata de tabla ce se afla langa mine, ma prabusesc in propria mea agonie...

Rochita mi-e murdara,un papuc rosu mi l-a luat Adolf ultima oara cand a scormonit prin cutie,
mi-a adulmecat parul,a simtit iubirea ce inca ti-o port,m-a luat cu dintii de par si m-a leganat brutal prin camera,
pana cand tu, desprinzandu-te de buzele lui, l-ai mustrat ca v-a deranjat.
M-ai prins anevoios de picioare,inghesuindu-mi viata in partea superioara a corpului.
Razand trageai de mine,iar Adolf voios tragea in cealalta parte,reusind sa-mi smulga o mare parte din par.

Te-a chemat langa el,zicandu-ti ca e gol si ca nu merita sa astepte pana ce joaca se va termina.
Putin stiai ca el urma sa-ti fure si ultima bucata de fericire,
ca pentru EL timpul are granulele numarate in clepsidra...
In haine verzui sub o simpla sigla, patat de sange ,va cadea in poalele timpului,lasand pusca jos.
In jurul sau gloantele vor penetra bulele de aer fracturand cordonul spre sufletul sau,
ucigand sperante,nascand urlete de durere,
tragand cortina peste corpul sau muribud,
il vor ingropa in intuneric.

Adolf a fost chemat, asa ca m-a uitat complet cand mirosul mancarii i-a gadilit receptorii.
M-a lasat jos...insa am reusit sa te vad cum te apropii cu pasi grabiti catre el,cum iti repezi mana catre haina,lepadandu-te de ea ca de un pacat dinaintea preotului.

Vedeam picioarele metalice a patului care parca urmau a se surpa in ritmul miscarilor voastre simulacre.
Urletele tale imi muscau din inocenta,
ochii mei de sticla isi pierdeau claritatea,
ca o fantasma iti gaseam trupul cum se misca lin in lumina difuza.
Grosolan de mijloc te-a cuprins,lasandu-te fara ganduri,ranindu-te.
Sufletul de copil plangea in mine.Nu intelegeam de ce camera era bifurcata
in sentimente de durere si iubire,de ce urletele tale se intensificau necontrolat.

Am ramas intr-un colt,cu privirea catre patul pacatelor...

Am vazut cand l-ai palmuit atunci cand a zis ca trebuie sa plece pentru ea,
am vazut cum podeaua se umfla de la lacrimile ce le varsai in fiecare zi,
cum inebuneai parca cand vedeai ca formele ti se schimba,rotinjindu-se usor,
am simtit necunoasterea cum inabusea orice pasiune,ducandu-te spre autism,
cand...
am auzit pentru prima data un raset. Vibra la sclipirile de ingeri.
Podeaua a inceput sa se miste sub primii ei pasi,ajutand-o sa mearga.
Era gata odata sa ma gaseasca ascunsa dupa putredul ghiveci de ficus.
M-a privit cu ochii ei albastrii,insa tu ai luat-o in graba departe de mine,trantind usa.

De atunci...singura caldura ce o simt in corpul acesta fara inima
e speranta ca te vei intoarce dupa mine.
Astept,cu un ochi spart,ca lumea de afara sa se linisteasca.
Desi camera nu mai e aceeasi,e patata de praf si
lumina o patrunde pe ici colo,sper sa ma regasesti.
M-am impotrivit vantului si n-am vrut sa plec capul in fata sa.

Raman aici pentru tine,
oricat de mult timp ar trece odata cu mine.

Revenire(reborn) ...de gradul 3

2009-04-28T00:32:00.001+03:00

Au trecut multe zile de cand am incetat sa mai descriu sentimente pe o pagina uitata de web.Incetasem sa schitez vreun interes fata de acest blog.Tocmai eu...Insa am o scuza...
In aceasta luna am experimentat sentimente noi ,care pe intreaga durata a lunii s-au aflat in contradictoriu.Sentimentele de fericire le acopereau pe cele pline de ura si frica, facandu-ma sa oscilez de la o stare de euforie la una de angoasa. In fata mea parca aveam jocul acela de copii "Scoala",iar eu aruncam cu piatra,apoi saream in diferite stari in drumul meu spre casa.
Uram viata ,dar in acelasi timp o traiam din plin zambind asa cum nu am mai facut-o de multa vreme. Ca un virus am inceput sa ma adaptez la noul stil de viata.
Incep sa ador orele de mers cu trenul,sa vad privirile fara viitor ale sutelor de calatori rataciti prin gari,sa adorm in leaganul metalic al trenului,iar cand acesta fluiera asurzitor,sa ma trezesc ,mult prea tarziu sa mai zaresc ultimele raze de soare. Ador sa ma plimb adulmecand parfumul fin al florilor de mar salbatic ,care isi pierd treptat cate o petala in drumul meu fara sfarsit, sa vad locuri si oameni noi, sa invat "sinonime" a unor cuvinte, sa ma pierd pe stradutele inguste a unui oras necunoscut,sa platesc kilometrii inregistrati ai taxi-urilor sau ai autobuzelor obosite de acelasi traseu, sa cant nebuneste in timp ce muzica din casti blocheaza orice alt sunet strain din jurul meu...
Ma trezesc tarziu cand sunt singura si multi au ajuns sa ma condamne.Ceva sau cineva parca ma retine in starea de vis, asa ca,chiar daca ochii mei umflati imi tradeaza ora de culcare si cea de trezire, m-am obisnuit...Treptat, treptat, cu totii ne obisnuim sa pasim pe terenul minat al vietii.
Cu totii avem ceva de spus, de scris,dar singura problema e ca miile de cuvinte ce le detinem danseaza inconstient vals inauntrul nostru,iar atunci cand trebuie sa le aruncam in jurul nostru realizam ca nici unul nu vrea sa decada din acea perfecta sincronizare. Asadar, preferam sa inchidem in urma noastra usa si sa ucidem razele de lumina ce patrund in camera violent.
Indiferent care ar fi modalitatea noastra de revenire,important e sa pasim mai departe, nu ajutati de ceilalti,ci singuri,pentru ca avem puterea sa zambim chiar daca sufletul nostru e plin de regrete pustii.

Se uscă trandafirii…

2009-03-27T19:19:00.000+02:00

Se uscă trandafirii,
Petale moarte cad,
Cad limpezi picurii
Din nori,dar in zadar.
Negru e pământul,
De fum e împânzit
Şi graurii nimicidu-l
N-a mai rămas nimic.

Se uscă trandafirii
Dispar din astă viaţă,
Cad limpezi picurii
Din nori ,ultima dată.
Aburi urcă spre cerul
Pătat cu câte-un nor,
Negru e pământul
Plin de grauri şi nămol.

Petale moarte cad
Şi-n vânt se descompun,
Acoperă-n zadar
Pământul…este brun
De fum e împânzit
Ce haotic se întinde
Peste văi,dealuri,în vid,
Întreg pământul stinge.

Cad limpezi picurii,
Din nori sunt aruncaţi,
În sânul naturii
Ca îngeri vinovaţi.
Graurii cântă-n coruri
Spre aburii ce se ridic’
Nimicind pământul in stoluri
N-a mai rămas nimic.

Din nori, in zadar
Limpezi picuri năvălesc,
Petale moarte cad
Şi-n vânt se prăpădesc.
Speriat e însă cerul
Ce plânge acum mult,
E frate cu pământul
Dar la uitat prea mult.

N-a mai rămas nimic
Negru e pământul
De fum e împânzit.
Şi graurii uitându-l
Se duc in zarea-nalta
Croncănind uitării
Din nori,ultima dată
Se uscă trandafirii.

LostAngel17/02/2006

Reckaze (la "Mic") vs. Politica

2009-03-27T11:32:00.000+02:00

Ce e politica?...E un ceva care ar trebui sa te preocupe si pe tine, ignorant sau erudit, elev sau profesor, sofer sau biciclist, gunoier sau medic.Poate casti de fiecare data cand in jurul tau se discuta despre diferite alegeri, orientari politice, fiind genul care se leaga de alte detalii care se leaga intr-o oarecare masura de politica, gen: “basescu si-a tuns suviţa” sau “obama s-a lovit la cap in timp ce se urca intr-un avion”.Te regasesti?Foarte probabil.Totusi ai putea sa citesti pana la sfarsit ca sa vezi ce parere are ticnitul asta din clasa a x-a despre politica.
O sa incep cu referiri la anumite regimuri politice, mai exact cu democratia, fiind cea mai raspandita si agreata forma de conducere.Domnul Bacila, profesorul meu de istorie, zice ca “schioapa, surda, oarba sau cum este ea, trebuie sa o acceptam ca e mai buna decat celelalte”…In mare parte sunt de acord cu dansul, democratia fiind singura forma de conducere care te avantajeaza ca om oferidu-ti o serie de drepturi si libertati, si totusi, te dezavantajeaza daca esti un simplu cetatean.De altfel, singurii pe deplin avantajati sunt cei de la conducere si cei care detin asa numitele “pile” la oameni influenti, politici sau afaceristi de succes.Acesti oameni au grija sa mentina starea de haos total in randul societatii si a institutiilor ei.Astfel, tu, ca simplu cetatean, te poti trezi fara bursa la facultate din cauza ca un anumit candidat are un tata care e prieten cu cineva care e var indepartat cu altcineva care are o anumita influenta asupra conducerii universitatii respective si tu, poti aseza la loc in dosar nenumaratele diplome la concursuri si activitati extrascolare, premiile si distinctiile primite corect.La fel se intampla si atunci cand iti cauti loc de munca sau astepti nu stiu ce fond din partea statului.Sunt sigur ca si tu cunosti nenumarate cazuri de genul asta si ca te intriga intr-o oarecare masura sa vezi cum locul meritat de unii este luat pe nedepret de altii mai “descurcareti”.
Ne-am obisnuit deja ca parlamentarii sa se trezeasca doar atunci cand trebuie sa mai voteze o lege care ii avantajeaza in cea mai mare masura pe…ghici cine?asa e, tot pe ei.Eu unul, vreau sa ma dezobisnuiesc sa vad cum acesti domni etern obositi si invinsi de somn sunt platiti din banii parintilor mei si ai tai, sa-si mareasca anual pensiile diminuandu-le pe cele ale bunicilor nostri si exploatand cat pot banii lor, punand diferite taxe ca “taxa pe viciu”, “taxa de mediu” etc…Românul de rand insa, dupa 50 de ani de manipulare si spalare pe creier, se straduieste sa ignore aceste abuzuri considerandu-le insignifiante si ramane tot la “pachetul pe zi” sau la doza de alcool zilnica, uitand uneori chiar sa manance in favoarea acestor mici delicii.
“Surda, schioapa sau oarba”, democratia ramane net superioara celorlalte forme de conducere, dintre care amintesc comunismul, fascismul, nazismul, franchismul etc.Democratia macar imi permite redactarea si publicarea acestui articol si ma lasa sa sper ca pot schimba ceva prin el, ca poate isi vor da si altii seama ca cei de la conducere profita de ignoranta lor servindu-si interese proprii, chiar daca asta inseamna sa le ia painea sau tigara de la gura.
Marea majoritate a populatiei romaniei e caracterizata de o stare avansata de letargie, iar cei care mai tin ochii deschisi, prefera sa-i inchida in fata nenumaratelor abuzuri si nedreptati care se fac in justitie, politica, invatamant, medicina s.a.m.d.Ar fi bine ca cineva sa anunte trezirea odata, ca putem schimba ceva, putem sa ne facem singuri ordine pentru inceput “in ograda noastra”, apoi, putem genera o schimbare a mentalitatii comune prin o largire indiviuala a orizonturilor.
Pentru cine am scris chestiile astea?Pentru tine, desi probabil nu dai doi lei revista asta sau pe articolul meu.Acum nu mai conteaza, deja m-am stors si dupa o ultima corectura, public cacatul asta si o sa inchei citandu-mi un prieten.

“Desteapta-te romane ca esti mult prea prost!”

Fericirea...si fetzele ei

2009-03-26T16:43:00.003+02:00

Eii,ca tot studentul mai dau si eu din cand in cand pe la cursuri.Insa 4 ore cu aceelasi plictisit profesor nu e un lucru atat de placut.Asa ca mi-am gasit alte preocupari:desenam,compuneam versuri si filozofam pe baza relatiei ce o am in prezent cu un anume EL.:X. ok? sa nu deviez...:). Am ajuns apoi la intrebarea ce e fericirea? O da...Astfel,am rupt o foaie ,din caietul plin de cursuri incomplete inca din anul intai,si am dat-o la putinii colegi cu care imi imparteam plictiseala. Asa ca,avand acordul lor,scriu:

Jan:"Pentru mine fericirea nu inseamna nimic altceva decat o stare in care sunt mai OK decat atunci cand sunt trista.Insa,belive me ca imi este frica sa fiu fericita pentru ca stiu ca nu tine mult aceasta fericire.Probabil nu am cautat-o unde trebuie si probabil fuge de mine asa cum fug eu de ea."
Oana:"Pai ce sa spun...fericirea e cand ai pe cine sa iubesti, sa respecti si chestii dinastea...bla bla...(bineinteles sa fie si reciproc) si atunci cand intalnesti persoana care sa te inteleaga asa cum esti sau ceva de genu'...cand esti la casa ta,cu familia ta...bla bla...probabil ca asta este o parte din fericire.
Costy:"Fericirea inseamna lovele."
Sorin:"Bani,femei si bautura."
Marius:"Pai eu sunt fericit atunci cand imi creste populatia la Travian."
Rares:"O stare de bine general si deplina multumire,cu standarde diferite de la individ la individ."
Alin:"ceva efemer si o stare asemanatoare,starii de ebrietate, o ameteala ce te imbata si te face sa te simti bine."

Secrete...

2009-03-25T18:57:00.000+02:00

Interesant cum fiecare om e insasi un cimitir al propriilor secrete si nu numai...Nenumarate morminte ingropate unele mai adanc ca altele.Le punem intr-un loc bine si incercam sa le dam uitarii pecetluindu-le cu indiferenta. Uneori spargem sigiliul ,poate inconstienti de repercusiunile ce se pot declansa, si tot ce ramane e un mormant gol ce asteapta un alt secret. Totusi,aveti grija unde va odihniti secretele.Sunt prea multi hoti de morminte.

O noua zi ...de luni

2009-03-23T09:29:00.002+02:00

Cu greu m-am decis sa ma trezesc inca de la prima ora.In timp ce alarma, suna refuzam categoric sa ma trezesc gasind fel de fel de scuze sa mai raman prinsa intr-un taram ciudat. Si pana la urma...m-am trezit cu gandul sa incep sa scriu aici.Uneori imi zic ca nu va citi nimeni ceea ce e scris aici,insa de ce sa ma gandesc la asta? L-am facut pentru mine si atata tot:).Ma inspaimanta ziua de luni.Am impresia ca toate trebuie sa le repari incepand cu astazi,atatea lucruri si probleme...Dar,avem o saptamana la dispozitie si un intreg arsenal de treburi care o sa ne ocupe tot timpul din lume ca sa nu fim plictisiti.

Demonul meu…sau îngerul nimănui…

2009-03-22T18:57:00.004+02:00

Picuri roşii demonic plesnesc pământul,
O întreaga armată de pe mână mi se prelinge.
Nu mai simt nimic... nici măcar tăişul
Cu care-am scris haotic un singur nume.

Îl voi purta mereu în lumea mea cea gri
Făr' de îngeri, demoni, umbre şi stihii...
Mereu vei fi cu mine, chiar dacă tu nu ştii,
Te voi chema neştiutor şi tu în vis vei răsări.

Pe podeaua rece, înghemuit în colţul meu cel şters,
Îngân acelaşi cântec, aceleaşi versuri făr' de sens...
Aş ucide timpul doar să te pot ţine lângă mine
Neputincios strig: "ucide-mă... că-n braţe nu te pot ţine!"

Îţi văd umbra spre mine păşind încet,
Aud podeaua sub paşii tăi gemând,
Zâmbesc nebun umplut de frică, incert
Te conturez în mintea-mi făr' de alt gând.

Şi te apropii lângă inima-mi amară
Prizonieră-n trupul meu gol şi muribund,
În beznă te simt zâmbind ca odinioară
Şi glasul tău dulce îl aud vibrând.

Cu spatele spre mine te găsesc în noapte,
Ca un cadavru în braţe mi te stingi,
Tremur gol lângă tine printre miile de şoapte,
Pierdut te rog încă o dată să mă atingi...

Iar tulburii mei ochi privesc în van
Dulcea căldură să ţi-o prindă,
Dar tu taci... tremuri şi cazi
Ca un demon departe de lumina lină.

Singur mă simt alături de corpul tău rece
Lasă-mă să-ţi sărut buzele de mormânt!
De mult mi-am dorit ca frigul să plece
Iar tu să devii al meu înger sfânt.

Cu mâna tremurândă trupul ţi-l cerc,
Formele tale din gând mi se trezesc,
Să prind în palme chipu-ţi încerc
Dar dispari de-ndată ce-l găsesc.

În fumul de ţigară formele-ţi pierd
Şi-ncep să-mi muşc scârbit buzele rănite
Nu cred vreodată că aş putea să te iert
Că nu vrei sau nu poţi să mă iei cu tine.

Sufletul tău în păcate se scaldă fericit,
Dă-mi voie să râdem în dulcea lor agonie,
Ia-mă cu tine împreună să păcătuim
Cedând enigmatic în a inimii nebunie.

De ce nu poţi să mă înţelegi?
De ce mereu trebuie să mint că te urăsc?
De ce nu poţi numele să-mi strigi
Fără să-mi zici apoi că mă urăşti?

Ca un ciuline de viaţa mea te-ai prins,
Malefică fiinţă dulce răzbunătoare,
Cu spinii tăi mărunţi pielea mi-ai atins
Şi plâng adesea că durerea nu moare.

Curge sângele meu cald pe podeaua rece,
Delirez în lumea mea sihastră pe neştiute,
Cu silă-mi privesc cavoul plin de odisee
Gravate pe poze, pe lucruri, pe inimi pierdute.

Răvăşit de amintirile mele nebune
Vocea ta halucinantă o caut absent
Neînţeles sunt, neînţeles voi rămâne
Izbind nepăsătoarea lume violent.

Cu puţina mea viaţă ce încă-mi curge prin vene
Pe aceeaşi stradă ticsită cu bălţi mă plimb incert
Aceiaşi paşi obosiţi îi târâi purtat de o lene
Iar în urma, siflant, stropi de sânge se aştern.

În spatele meu mi se ridică umbra
Şi-n praf, supusă, calcă odată cu mine
Printre mucuri de ţigară îmi pierd urma
Îngheţat tresar când te-ntâlnesc pe tine.

Viciu eşti pentru demonul din mine
Păcat că tu nu vrei asta să înţelegi
Ţi-aş face zilele de bucurii pline
Însă tu cu dispreţ mereu mă îndepărtezi.

În ochi te privesc... acum recunosc
Că ei ard mocnind ca flăcările iadului
Aş vrea să ştii cât de mult te ador
Demonul meu... sau îngerul nimănui.

Mă pedepseşti amarnic când tu poţi să zâmbeşti
Suflet făr' de vină, pustiu ca mine pe acest pământ,
Nu mai zâmbi, te rog... că ai să mă îmbolnăveşti
Şi inocent am să surâd îndelung, de tot uitând.

Rod viermii al meu suflet vinovat
În urmă împroşcând venin
Tăcut-am până acum... disperat
Caut de la tine un simplu alint.

Mii de îngeri am rugat drumul să-ţi păzească
Să-ţi sărute paşii în fiecare dimineaţă
Ca-ntr-una din ele lângă mine să te găsească
Lipită de trupu-mi şi cu mâna pe faţă.

Nimic nu pot înţelege, căci tu nu vorbeşti pe-nţeles
Mereu cuvinte deşarte de pe buze ţi se preling.
Va trece un timp surd peste noi... şi-ncet
Mă vei uita, iar eu voi plânge al meu destin.

Tot ce-mi doresc e să te am aproape
Să te alint, să te sărut cu dor pe pleoape
Lasă-mă lângă tine... te rog... nu vreau să te pierd
Strânge-mă în braţe că altfel nu pot să te iert

LostAngel dec2007

Buna...

2009-03-22T18:38:00.000+02:00

Mda...un nou blog printre milioanele si poate chiar miliardele de blog uri ce s-au format si poate se creaza chiar in momentul acesta.Nu promit nimic spectaculos aici.Mi-am propus ca aici sa fie scrisa viaţa si ideile mele cu privire la întreaga lume ce trăieşte în jurul meu...O voi studia din umbra,criticandu-i defectele, voi rade si voi asterne fiecare cuvant cu grija altfel incat cei ce vor vizita acest blog sa-mi cunoasca gandurile si implicit persoana.